Gestalt aplicat relațiilor de cuplu

 

Societatea de Gestalt Terapie din România

   

GESTALT TERAPIE APLICATĂ RELAȚIILOR DE CUPLU

 

Lucrare susținută la finalul formării în Gestalt Terapie

Le mulțumesc formatorilor din cadrul Societății de Gestalt Terapie din România – Carmen, Vio, Nico, Celestina, Miruna – pentru susținerea și încrederea din acești ani, prietenelor din grupul de formare, pentru lacrimi și zâmbete – Alina, Anca, Monica, Eve, Livia, Andreea, Ramona, Ruxi, Sabrina. Si desigur, psihoterapeutelor – Silvia, Cristina și Tatiana – care m-au însoțit pe tot acest parcurs ]n terapia personală și cărora le sunt pe deplin recunoscătoare. Fără voi nu aș fi omul de azi.

Am simțit dintotdeauna o profundă curiozitate în legătură cu relațiile de cuplu și terapia de cuplu. O mare parte din viața mea adultă, cât și o parte din adolescență, atenția mea a fost semnificativ îndreptată spre relațiile de cuplu în care mă aflam, dar în același timp, curiozitatea mea trecea dincolo de propria mea experiență și era orientată către relațiile de cuplu ale oamenilor din jurul meu, cu care puteam și pot să vorbesc ore în șir despre experiențele lor relaționale.

“Supraviețuitoare” a unor relații de cuplu încheiate, “supraviețuitoare” fără o relație de cuplu și trăind pe deplin o actuală relație de cuplu, pentru mine relațiile au fost pietre de hotar din punct de vedere emoțional.

În etapa de cercetare a nenumăratelor scrieri cu privire la relații și terapie de cuplu, am descoperit articole și cărți referitoare la abordarea Gestalt Terapiei asupra acestei teme atât de bogate și vaste și am simțit nevoia unei aprofundări a aplicării principiilor teoriei paradoxale a schimbării, a explorării fenomenologice, a relației dialogice Eu-Tu, cât și a domeniului sexualității.

Ideologia modernă a iubirii este convingătoare. Nicicând înainte, cuplul nu a fost o astfel de unitate centrală în organizarea noastră socială. Nicicând nu am așteptat mai mult de la relațiile noastre intime și nicicând nu ne-am fărâmat mai puternic sub greutatea atâtor așteptări.

Terapia de cuplu este, probabil, unul dintre cele mai dificile tipuri de terapie în care te poți afla, pe de o parte și pe care îl poți practica, în calitate de psihoterapeut, pe de altă parte. Mă uit la relațiile din jurul meu și văd disperare, modele bine întipărite de relaționare, singurătate în prezența altei persoane, dispreț, violență, lipsă de orice atingere fizică; atâtea cupluri întâmpină dificultăți și multe dintre ele ajung în terapie când este prea târziu.

În paginile ce urmează am întreprins două călătorii simultan. Una de descoperire și înțelegere pe tărâmul conceptelor și abordării Gestalt, iar alta de introspecție și cercetare interioară, pe tărâmul experiențelor proprii care m-au condus către alegerea acestei teme, alegere ce a avut loc ca un pas firesc, la finalul formării în Gestalt Terapie.

2. Două specii diferite

În articolul său, “Female brain versus Male Brain“, Serge Ginger vorbește despre cum femeile și bărbații aparțin de două “specii” diferite. “În vremurile noastre, tocmai am finalizat descifrarea genomului uman și astfel este dovedit că oamenii și maimuțele au aceeași moștenire genetică: o rată de 98,4% de trăsături în comun- ceea ce înseamnă că există doar 1,6% diferențe între bărbați și maimuțe (maimuțe masculine), în timp ce există o diferență de 5% între bărbați și femei. Așadar, un bărbat este mai apropiat fiziologic de o maimuță decât de o femeie. Și, de asemenea, femeia este mai aproape fiziologic de o maimuță.”

Desigur, astfel de calcule provocatoare și cantitative neglijează aspectul calitativ: spre exemplu, genele care contribuie la dezvoltarea limbajului, artei, filozofiei etc., dar aceste date cantitative subliniază diferența mare dintre genuri – în toate speciile de animale, inclusiv speciile umane.

Serge Ginger consemnează în articolul său diferențele pe care le consideră cele mai importante între femei și bărbați și de care este important să se țină cont și în terapie. În continuare, le voi prezenta pe scurt, ca punct de plecare pentru o mai bună înțelegere a “funcționării“ femeilor și bărbaților deopotrivă, dintr-o perspectivă neuroștiințifică:

Creierul drept este masculin

Toți cercetătorii din toate țările au ajuns la un acord acum și consideră că:

• emisfera stângă este mai dezvoltată în rândul femeilor;
• emisfera dreaptă (așa-numitul “creier emoțional”) este mai dezvoltată în rândul bărbaților – contrar a ceea ce este adesea gândit de publicul larg (și uneori chiar de psihoterapeuți).
• Este sub influența hormonilor sexuali și a neurotransmițătorilor (testosteron etc.).

Prin urmare, femeia este mai implicată în partajarea și comunicarea verbală, în timp ce bărbatul este mai pregătit pentru acțiune și competiție.

Deja, în grădiniță, timp de 50 de minute dintr-o oră de clasă, fetele mici vorbesc timp de 15 minute și băieții, doar 4 minute (de patru ori mai puțin). Băieții sunt răutăcioși timp de 5 minute; se luptă de 10 ori mai des decât fetele (acestea, în medie, doar 30 de secunde). Când au 9 ani, fetele sunt cu 18 luni înainte. Când sunt adulte, femeile vorbesc în medie 20 de minute la fiecare apel telefonic, în timp ce bărbații vorbesc doar 6 minute, pentru a da o informație urgentă. Femeia trebuie să-și împărtășească ideile, sentimentele, emoțiile, în timp ce barbatul își reține și controlează emoțiile și încearcă să găsească o soluție. El își întrerupe soția pentru a propune o soluție și în acest caz, de multe ori, soția nu se simte ascultată. De fapt, bărbații sunt mai emoționali decât femeile, dar nu își exprimă emoțiile și acest punct nu trebuie neglijat în viața conjugală, precum și în timpul psihoterapiei.

Orientare

• Femeia este preocupată de Timp (emisfera stângă);
• Bărbatul este preocupat de Spațiu (emisfera dreaptă): avantajul bărbaților în testele de rotație spațială tridimensională este semnificativ, încă din copilărie (Kimura, 2000).
• Femeia își găsește drumul cu ajutorul marcajelor concrete: avantajul femeilor în memorarea sau numirea obiectelor în mod concret este semnificativ.
• Bărbatul își găsește drumul printr-o direcție abstractă: este capabil să improvizeze o scurtătură pentru a ajunge la mașină sau la hotel.

Organe de simț

La nivel global, femeia este mai sensibilă:

• Auzul ei este mai dezvoltat: de aici este importanța cuvintelor de alint, a vocii, a muzicii;
• Simțul atingerii este mult mai dezvoltat: are de 10 ori mai mulți receptori ai pielii, sensibili la contact; oxitocina și prolactina (hormonii de atașament și îmbrățisare) măresc nevoia de a atinge și de a fi atinse;
• Simțul olfactiv este mult mai accentuat: de 100 de ori mai mult în anumite perioade ale ciclului menstrual
• Organul nazal Vomero, adevăratul “al șaselea simț” (organ chimic și relațional) pare să fie mai dezvoltat și percepe mai bine feromonii – care exprimă diferite tipuri de emoții: dorința sexuală, furia, teama, tristețea. Poate că este ceea ce se numește “intuiție”.
• În ceea ce privește vederea, aceasta este mai dezvoltată la bărbați și erotizată: de aici rezultă interesul și entuziasmul lor pentru haine, make-up, bijuterii, goliciune, reviste pornografice. Cu toate acestea, femeile au o memorie vizuală mai bună (pentru recunoașterea fețelor).

De ce asemenea diferențe?

Teoria evoluției

Cercetătorii explică aceste diferențe biologice și fundamentale importante între bărbați și femei prin selecția naturală pe parcursul a mai mult de un milion de ani de evoluție a speciei umane. O astfel de evoluție adaptativă se presupune că ne-a modelat creierul și organele de simț prin acțiunea combinată a hormonilor și a neurotransmițătorilor:

Bărbații s-au adaptat pentru vânătoare pe spații vaste și distanțe mari (și, de asemenea, pentru lupte și războaie între triburi). De obicei, ei trebuiau să urmărească în tăcere “jocurile” (animalele), uneori câteva zile și apoi, să-și găsească înapoi caverna (de aici, sensul orientării).

În aceeași perioadă, creierul femeilor este adaptat reproducerii și educației copiilor – ceea ce implică împărtășirea verbală în spațiul limitat al peșterii.

Așadar, la nivel biologic, bărbații sunt programați pentru competiție, în timp ce femeile sunt programate pentru cooperare.

Aceste predispoziții par a fi legate de biologie (hormoni și neurotransmițători). Ele sunt constituite în primele săptămâni de viață intrauterină și par a fi foarte puțin influențate de educație și cultură.

Natura și hrănirea

Astăzi, neurologii și geneticienii par să considere că personalitatea noastră este determinată în felul următor:

• Aproximativ 1/3, de ereditate: cromozomi din nucleul celulelor noastre și ereditate de ADN mitocondrial, provenind de la mamă;
• Aproximativ 1/3, de viața intrauterină: în primele săptămâni după concepție; embrionul (fetusul) este feminin (Durdeen-Smith & Desimone, 1983; Badinter, 1992; Magre & al., 2001) și masculinitatea este o cucerire hormonală și educativă lentă și grea. Cu alte cuvinte, fata nu este un băiat care și-a pierdut penisul (ipoteza lui Freud), ci băiatul este o fată care a câștigat un penis. Așa-numita invidie sau nevoia de penis psihanalitică este o ipoteză care nu a fost niciodată verificată. În rândul persoanelor transsexuale se găsesc de cinci ori mai mulți bărbați care doresc să devină femei, decât femei care doresc să devină bărbați. În timpul războiului s-au născut de două ori mai mulți homosexuali bărbați, probabil din cauza stresului mamei, perturbând echilibrul hormonal (Durdeen-Smith & Desimone, 1983; Le Vay, 1993). Aceste două părți ereditare și congenitale par a fi importante: de exemplu, dacă un bărbat, frate geamăn, este homosexual, fratele lui geamăn identic este, de asemenea, homosexual în 50-65% din cazuri; dacă este doar un frate geamăn (non-identic), fratele său este homosexual în 25-30% dintre cazuri, ceea ce înseamnă de două ori mai puțin – dar de 5 ori mai mult decât în ​​populația generală. Homosexualitatea ar putea fi prezisă la vârsta de 1 sau 2 ani, în multe cazuri (Le Vay, 1993).
• Aproximativ 1/3, dobândită după naștere: cultură, educație, instruire, circumstanțe ocazionale sau psihoterapie.

Într-o abordare mai generală, corelația globală între personalități este estimată la:

• 50% între gemeni identici (ereditate)
• 25% între gemenii fraterni (impregnarea hormonală în timpul vieții intrauterine)
• 10% între frați și surori (educație)
• 0% între străini.

Aceste  treimi (ereditate, dobândire in utero, dobândire în timpul vieții) au fost găsite – în proporții diferite – în multe domenii de abilități: inteligență, muzică, sport și chiar optimism.

Hormonii

Când punem o minge pe pământ, băieții îi dau o lovitură; fetele iau mingea și o înconjoară la piept, în dreptul inimii. Se pare că acestea sunt independente de educația și cultura lor și sunt direct legate de hormonii lor.

Testosteronul este hormonul dorinței, sexualității și agresiunii. Ar putea fi numit “hormonul de cucerire” (militar sau sexual). El contribuie în dezvoltarea:

• Forței musculare (40% pentru bărbați, 23% pentru femei);
• Vitezei (reacțiilor) și nerăbdării (92% dintre șoferii care se luptă la semafor sunt bărbați);
• Agresiunii, concurenței, dominației (masculul dominant menține calitatea speciei);
• Rezistenței, tenacității;
• Vindecării rănilor;
• Bărbii și cheliei;
• Vederii (îndepărtată, ca “teleobiectiv”);
• Părții drepte a corpului și amprentelor digitale (Kimura, 1999);
• Aruncării cu precizie;
• Orientării;
• Atracției față de o femeie tânără (capabilă să nască).

Influența estrogenului se observă asupra:

• Dexterității, mișcării separate ale degetelor (Kimura, 1999);
• Părții stângi a corpului (și amprentele digitale);
• În medie, influențează 15% grăsime pentru un bărbat și 25% grăsime pentru o femeie (pentru a proteja și a hrăni copilul);
• Auzului: femeile percep o gamă mai largă de sunete, cântă de 6 ori mai des, au o recunoaștere mai clară a sunetelor și a muzicii (pentru a-și recunoaște copilul);
• Mirosului: olfactivitatea lor este de 100 de ori mai puternică (în anumite perioade);
• Numirii culorilor: conurile, care recunosc culorile, sunt situate pe cromozomul X;
• Memoriei verbale și vizuale a localizării lucrurilor;
• Atragerii unui bărbat dominant, puternic, capabil să o protejeze, cu experiență, recunoscut din punct de vedere social – ceea ce înseamnă, în general, mai în vârstă.

Aplicații în psihoterapie

Cercetarea în neuroștiință confirmă multe cunoștințe tradiționale. Ajută lucrul de zi cu zi în psihoterapie și consiliere (cu persoane sau cupluri):

Câteva exemple concrete ale impactului zilnic al neuroștiințelor:

Îl ajută pe psihoterapeut să:

• Asculte o femeie cu răbdare, până când ea termină ce are de spus, fără a încerca să “rezolve” problema ei (care ar fi o reacție masculină, orientată spre acțiune: în loc să fie “mama” ei, el devine “tatăl ei”);
• Îl încurajeze pe bărbat să vorbească mai mult și să-și exprime și împărtășească emoțiile;
• Sublinieze importanța văzului pentru bărbați și a auzului pentru femei, în special în preludiul erotic (muzică și vorbe calde, de alint);
• Stimuleze bolnavii: instalarea pacienților lângă o fereastră (deschisă către lumea exterioară) ajută la vindecare; să stimuleze îmbătrânirea: pensionarea pasivă accelerează îmbătrânirea;
• Exploreze, în timpul psihoterapiei, legaturile intime dintre sexualitate și agresivitate (ambele, controlate de hipotalamus și de testosteron);
• Fie foarte prudenți în ceea ce privește “amintirile” abuzului sexual precoce: memoria unei scene, reală sau văzută doar în imaginație, este tratată în aceleași regiuni ale creierului și creează aceleași reacții neurochimice (40% din “amintiri” sunt false amintiri, reconstruite din temerile sau dorințele conștiente sau inconștiente);
• Mobilizeze lobii frontali, centrul de responsabilitate și autonomie (să poată spune “nu”); prin urmare, bogăția terapiei paradoxale și provocatoare;

Unele observații generale:

• A face dragoste accelerează vindecarea rănilor (cu ajutorul testosteronului);
• Terapiile orientate pe lucrul corporal ajută la mobilizarea căilor neurologice: mișcare> emisfera dreaptă> sistemul limbic> emoțiile> codarea profundă a experienței.
• O anumită cantitate de emoție ajută la memorare; verbalizarea ulterior ajută la rechemarea în viitor;
• Memorizarea pe termen lung apare mai ales în timpul visului (somn REM); prin urmare, în caz de traumă mentală (accident, moartea unei persoane apropiate, viol, atac terorist, cutremur etc.), utilitatea unui debriefing înainte de primul vis (“Gestalt de urgență”, Ginger, 1987).
• Femeile comit de zece ori mai multe încercări de suicid (își exprimă emoțiile), în vreme ce bărbații reușesc să se sinucidă
• Femeile vorbesc fără să gândească, în timp ce bărbații acționează fără să se gândească
• Femeile care nu sunt fericite în relațiile lor au probleme în munca lor, iar bărbații care nu sunt fericiți în munca lor, au probleme în relațiile lor;
• Femeile au nevoie de intimitate pentru a aprecia sexualitatea, pe când bărbații au nevoie de sexualitate pentru a aprecia intimitatea.

În cele din urmă, din perspectiva mea, este fundamental să urmăm cercetarile în genetică și neuroștiință și să actualizăm în permanență (săptămânal) cunoștințele noastre.

3. Dezideratul relației Eu-Tu

Filosofia lui Martin Buber a dialogului a constituit un punct de plecare radical de la viziunea psihanalitică. Buber a accentuat potențialul relațional al persoanelor în descrierea relației Eu-Tu (I- Thou). El a creat un contrast între acest tip de relație și cel utilitarian Eu- Obiect (I-It) în care Ego-ul și interesul propriu domină.

În viziunea lui Buber, modul Eu-Obiect presupune să îl vezi pe celălalt prin lentilele propriilor nevoi și denaturări. Aceasta poate lua forma unor înțelegeri de afaceri sau a unor relații funcționale. Mai insidios, Eu-Obiect poate lua și forma unor relații abuzive sau exploatatoare, în care celălalt partener este tratat în funcție de dorințe și proiecții, indiferent de ce prejudiciu i se aduce. Buber a înțeles că există un timp și un spațiu pentru modul de a relaționa Eu-Obiect sau pentru „Ego”. Din perspectiva mea, cred ca ar putea fi ineficient dacă fiecare tranzacție umană s-ar desfășura ținând cont de criteriile relației Eu-Tu. Cu toate acestea, Martin Buber evidențiază și consecințele periculoase ale neglijării relației Eu-Tu. Relația Eu-Obiect este un mod de relație utilitar și focusat pe sine, iar rezultatul este că o persoană poate să nege sau să ignore umanitatea altei persoane, consecințe cu care sunt de acord și pe care le consider potențial periculoase.

În relația Eu-Tu, individul este conștient de alteritatea completă, ireductibilă a partenerului în dialog. În timp ce, Eu-Obiect este caracterizată de relații statice. Eu-Tu sugerează un mod dinamic, o calitate mutuală. Buber consideră spațiul dialogic care se deschide când persoanele se adresează una alteia în termeni de Eu-Tu, astfel: „Sensul se găsește nu într-unul dintre cei doi parteneri, nici în ei doi împreună, doar în dialogul dintre ei, în acest „spațiu aflat între” pe care ei îl trăiesc împreună.” Buber definește acest „spațiu aflat între” ca fiind sfera intersubiectivă sau interumană, spațiul unde cei doi indivizi se întâlnesc. El diferențiază interumanul de interpsihologic, care se referă mai mult la experiențele Sinelui individual. De asemenea, el diferențiază interumanul de social, ultimul fiind mai vast și include afilieri ocazionale între oameni.

Buber a scris extensiv despre relația Eu-Tu și cum se manifestă în diferite tipuri de relații: între iubiți, între profesor și student, între terapeut și pacient. El ia în calcul consecințele acestor relații atunci când apar momente de „ne-întâlnire”, eșecuri de empatie sau conexiune.

Componentele relaționale în terapia de familie

Încă de la începuturile ei, terapia de familie a propus o viziune relațională a persoanelor; aceasta a fost într-adevăr provocarea sa revoluționară. Dar mai ales în cadrul școlilor strategice, mulți dintre terapeuții de familie erau departe de a fi dialogici sau colaborativi în abordarea lor asupra familiilor. Terapia de familie timpurie era de multe ori mai degrabă manipulativă decât colaborativă, mai degrabă strategică decât respectuoasă și destul de ierarhică.

În contrast, mai mulți terapeuți de familie – mai ales cei cu o viziune multigenerațională – s-au concentrat pe resursele din familie și au căutat puncte forte în cadrul familiilor care pot fi evidențiate și dezvoltate. Această abordare promovează un mod mult mai respectuos și mai relațional în lucrul cu familiile.

Abordarea terapiei de familie multigenerațională care l-a interesat cel mai mult pe Buber este o terapie contextuală a lui Ivan-Boszormenyi-Nagy și a colegilor săi. Autonomia este redefinită: „Scopul individului de autonomie este în mod inextricabil legat de capacitatea sa de a fi responsabil relațional (relational accountability).” Abordarea contextuală caută resurse de încredere în familii și se concentrează pe legături de grijă și preocupare între generații. Conform acestei viziuni, ciclurile multigeneraționale de victimizare se pot sfârși doar când indivizii acceptă sau își iartă părinții și astfel vor deveni liberi să își aleagă propriile vieți. Boszormenyi-Nagy sugerează că acest tip de lucru necesită acțiune, nu doar insight. El spune că „este nevoie de „acțiune rejunctivă” pentru „repararea intergenerațională”. Această perspectivă este direct influențată de Buber, care are drept scop al terapiei să ajute indivizii să lucreze înspre „reconciliere” sau „reparare” cu alții.

Accentuarea facilitării dialogului în familii și o relație colaborativă, co-creatoare între familie și terapeut, este desprinsă din viziunile lui Buber. Buber însuși a fost primul care a folosit termenul relațional de „dialog” . De asemenea, el a pus accentul pe curiozitate ca poziționare a terapeutului. Buber era de părere că terapeutul ar trebui să își mențină o poziție de „ascultare obedientă”.

Maurice Friedman, un terapeut care a tradus și a editat multe din scrierile lui Buber a adăugat faptul că, în viziunea lui Buber, terapeutul trebuie să fie pregătit pentru a fi luat prin surprindere.

O abordare dialogică a terapiei de cuplu

Deoarece cuplurile încep de multe ori terapia polarizați sau deconectați unul de celălalt și pentru că resursele lor relaționale sunt epuizate, cea mai importantă provocare a terapiei este să faciliteze dialogul atât în terapie, cât și între parteneri, permițându-le celor doi să se vadă în deplinătatea lor în relație. Buber susținea faptul că pentru a avea o relație de dialog reală, autentică, ambii parteneri trebuie să îl recunoască pe „Tu” din celălalt: „Doar persoanele care sunt cu adevărat capabile să îi spună „Tu” celuilalt, pot într-adevăr să spună „Noi”.

Trecând de la competiție la colaborare

Modelul competitiv, care este endemic în societatea noastră, invadează și viața cuplurilor. Partenerii sunt deseori prinși într-un joc cu sumă zero, în care unul câștigă, iar celălalt pierde. Pot fi prinși în rivalitate „frățească” unul față de celălalt, fiecare încercând să câștige aprobarea terapeutului. Unii terapeuți de cupluri se simt prinși între agendele de competiție și cerințele fiecăruia dintre parteneri. Probabil prima provocare a terapiei, după ce cei doi au ajuns în terapie, este să ajute cuplul să își schimbe poziționarea de la modul competitiv și „puterea asupra” la un mod mai colaborativ și „putere împreună cu”, în care ori câștigă ambii parteneri, ori ambii pierd. Terapeutul invită cuplul să se gândească la ei ca la o echipă și le sugerează să își asume responsabilitatea pentru „noi” din relație. Cuplul este încurajat să se gândească la implicațiile asupra relației a unor comportamente sau limbaje pe care le folosesc unul față de altul. Acest lucru introduce un nou nivel de grijă, în momentul în care partenerii consideră ce impact va avea discursul sau acțiunea lor asupra relației, nu doar cum va fi afectat celălalt sau propria lor agendă. Provocarea este ca respectivul cuplu să vadă și să îi pese de „spațiul aflat între”  al vieții lor împreună.

Terapeutul propune cuplului să se gândească la ce fel de relație își doresc și cum pot să o obțină. Partenerii sunt încurajați să devină autorii propriei relații, să aibă grijă de acel „spatiu aflat între” al vieții lor împreună. Astfel, cei doi ajung să simtă că ei înșiși pot să decidă direcția în care merge relația lor și să schimbe poziționarea lor, de la a se simți două victime cu viziuni lineare, la o echipă mai puternică cu o viziune circulară a interacțiunii lor.

Pentru mine considerarea relației, a lui “Noi”, ca entitate diferită de mine sau de partenerul meu are un puternic efect de renunțare la strategii defensive, pentru că în conflicte, mă gândesc deseori la consecințele care se vor răsfrânge asupra relației mele, având mai multă grijă de ea. Înainte poziționarea era una în care încercam să îmi susțin argumentele cu orice preț și inevitabil unul dintre noi avea să piardă. Și poate cel care câștiga, câștiga doar în aparență, pentru că astfel de conflicte cu sumă 0, așa cum le-am trăit de multe ori, aduceau pierderi de ambele părți pentru că relația avea de pierdut, ea fiind erodată cu fiecare război purtat pentru o nouă cucerire din teritoriul celuilalt.

Trecerea de la Magie la Mister

După ce cuplul trece la o modalitate colaborativă, ei reflectă împreună cu terapeutul la istoria relației lor. În etapele inițiale ale vieții de cuplu, dacă au fost suficient de norocoși, cei doi au cunoscut o iubire pasională, având un sentiment de magie în relație. În această etapă inițială, atât ambii parteneri s-au simțit mai extinși decât viața însăși. Există un sentiment puternic de posibilitate și generativitate. Vorba comună de înțelepciune la adresa acestei etape magice este „Iubirea este oarbă”. Ambii parteneri sunt de cele mai multe ori ”orbi” la defectele celuilalt, pe care îl văd într-un mod idealizat. Idealizarea în sine este o distorsiune a întregului celuilalt. Buber a înțeles limitările acestei etape a relației: „Câtă vreme iubirea este oarbă, câtă vreme nu vede întregul, nu poate fi denumită cu adevărat o relație”.

În mod inevitabil, transa magică a începutului de relație se transformă în realitate. De multe ori, această tranziție apare brusc, fiecare partener devenind în mod dureros conștient de limitele celuilalt. Până în momentul în care partenerii vin în terapie, ei sunt deseori afectați de rănile și dezamăgirile care le captează întreaga atenție. Ei se mai pot vedea încă prin lentile care distorsionează, dar în locul ochelarilor cu lentile roz ai etapei de început, acum se văd unul pe celălalt prin lentilele propriilor dureri și furii. Ei se pot asculta, dar nu ca să audă, ci să observe insensibilitatea și egoismul partenerului.

Provocarea este să ajutăm cuplul să treacă de la starea de dezamăgire cu celălalt, nu înapoi la cea de magie, ci către una de mister. Terapeutul poate să îi încurajeze să devină conștienți de misterul celuilalt, să ajungă să îl cunoască pe celălalt în întregul lui. Spre deosebire de viziunea distorsionată atât a magiei, cât și a resentimentului, viziunea misterului permite să aibă loc o relație de tip Eu-Tu. Să ajutăm cuplul să se îndrepte către această nouă perspectivă reprezintă o mare parte din lucrul terapeutic.

„Când partenerii nu relaționează unul cu altul ca două persoane întregi, ei pot să interacționeze pe baza unei identificări proiective. Fiecare ”poartă” o parte din celălalt. Apoi, cuplul face ceea ce se numește „un dans al părților”. Partenerii tind să se certe din pricina părților pe care le poartă unul pentru celălalt. Binecunoscutul dans al cuplurilor – cum ar fi distanțarea / urmărirea, supra-funcționare / sub-funcționare și rațional / emoțional – poate fi văzut prin lentilele identificării proiective. O parte din lucrul cu cuplurile constă în a ajuta fiecare partener să se împace cu părțile desprinse din ei, pentru ca în cele din urmă, să le integreze. În acest moment, identificarea proiectivă se diminuează și ambii parteneri se pot vedea unul pe celălalt mai realist. Doar atunci este relația Eu-Tu posibilă: „Simplele cuvinte Eu-Tu pot fi rostite doar cu deplinătatea ființei”. Din punctul meu de vedere, înțelegerea lui Buber aici este una profundă. Eu îl pot vedea pe celălalt în întregul lui atunci când îmi îmbrățișez propriul întreg, când reintegrez părțile desprinse din mine. Atunci nu mai am nevoie ca tu să cari aceste părți și nici nu mai am nevoie să practici acest dans al identificării proiective.

Consider că filosofia lui Martin Buber ne ajută să înțelegem dorința puternică ce este confirmată în relațiile intime. Această înțelegere este extrem de utilă în lucrul cu cuplurile. Magia începuturilor de relație constă exact în sensul în care partenerul este văzut și validat în profunzimea ființei lui (chiar dacă viziunea acestei magii este bazată pe iluzie și distorsiune). Dorința de a fi validat, apreciat și dezamăgirea, disperarea și furia care sunt trăite în fața invalidării sau lipsei de validare de multe ori alimentează conflictele și resentimentele în cuplu. Anxietatea rezultată din validare poate bloca abilitatea cuplului de a relaționa dialogic, în mister.

Buber explică faptul că uneori încercăm să obținem aceste confirmări prin a părea ceea ce nu suntem, fiind neautentici. Buber numește asta „a părea” și o pune în contrast cu „a fi”. „A părea” este aproape de sensul dat de Winnicott (1965) Sinelui Fals, care ia naștere din dorința de confirmare. „A fi” este similar cu sensul lui Winnicott despre Sinele Adevărat.

Maurice Friedman (1985) explică faptul că: tendința de a părea este originară din nevoia omului de confirmare și din dorința lui de a fi confirmat pentru ceva fals, decât a nu fi confirmat deloc.

Pentru a relaționa pe tărâmul misterului sau al dialogului autentic, este necesară atât autenticitatea persoanei în relație, cât și autenticitatea celuilalt.

Mi-am dat seama în timpul terapiei personale cât de ușor formasem o imagine a celuilalt în mintea mea și indiferent de context, reflexul era să trec totul prin lentilele pe care mă obișnuisem să le port. Și indiferent de schimbările pe care celălalt le făcea, eu nu schimbam lentilele și continuam să privesc prin ele. Iar această rigiditate în a actualiza ceea ce celălalt aducea nou în relație mă oprea din a vedea cu adevărat realitatea și mă împiedica din a-l aprecia pe celălalt pentru eforturile sale.

Când am conștientizat acest mecanism și am avut deschiderea de a fi surprinsă de laturile noi ale partenerului, am avut resursele necesare să renunț la resentimentele adunate peste timp și să îl validez pe celălalt în deplinătatea și complexitatea ființei sale.

Trecerea de la Vină la Empatie

Lucrul de a trece de la magie la mister în terapia de cuplu începe deseori când cuplul este prins în nemulțumire, dezamăgire, resentimente și vină. Partenerii încep deseori terapia prin a se învinui reciproc. Fiecare îl vede pe celălalt vinovat de „mizeria” din relație. Fiecare se poate vedea drept victima celuilalt. Cu această viziune, este dificil ca cei doi parteneri să nu se raporteze unul la celălalt din perspectiva relației Eu-Obiect. Pentru a ajuta cuplul să treacă la o poziționare de empatie reciprocă, cred ca este important mai întâi ca cei doi să înțeleagă dinamica vinei în relația lor.

De cele mai multe ori, partenerii acuzatori sunt, de fapt, anxioși pentru că ei sunt, de fapt, de vină. Anxietatea cauzată de auto-învinovățire sau de un sentiment de rușine și inadecvare poate să alimenteze atacurile împotriva celuilalt.

Trecerea de la o viziune ierarhică la o viziune generațională a familiei de origine

Conform lui Buber, un al doilea nivel al lucrului apare la acest moment al terapiei – nivelul multigenerațional. Pentru ca un cuplu să poate trece dincolo de învinuire este poate important să se lucreze cu fiecare partener al cuplului pentru a rezolva anumite suferințe legate de familia de origine. O astfel de abordare îi ajută pe cei doi să treacă de la o viziune ierarhică a părinților, la una generațională. Părintele a fost la rândul lui, copil, iar clientul poate fi el însuși părinte, făcând greșeli și sperând să poată fi iertat de copiii săi. În timpul acestui lucru, clientului îi poate fi foarte dificil să treacă de postura de copil plin de resentimente și furie față de părinții săi. Ei se află sub „vraja copilăriei” , văzându-și încă părinții jignitori și atotputernici, iar pe ei înșiși ca pe niște copii neputincioși. „În a ajuta clienții să treacă la această viziune generațională, terapeutul poate lucra cu ei pentru a-i ajuta să se simtă mai puternici (prin coaching, prin setarea granițelor personale etc.). Asta ajută clienții să se trezească din această vrajă a copilăriei. Ajungând să își cunoască părinții prin propriile lor povești de viață, de multe ori îi vor aprecia pentru curajul lor, pentru tăria cu care au facut unele lucruri în fața adversităților.

Acceptarea limitărilor parinților este o parte importantă a acestui lucru terapeutic. Acest proces implică uneori procese de doliu și de împăcare cu faptul că părinții lor nu vor putea fi niciodată ce își doresc ei sau ce ar avea nevoie. Cei care mențin încă furia față de părinți, de fapt, speră că parinții lor vor deveni într-o bună zi ceea ce ei își doresc sau că măcar își vor cere iertare pentru greșelile lor. Acceptând faptul că acest lucru este posibil să nu se întâmple și lucrul prin tristețea adusă de această conștientizare, ajută o schimbare puternică în orientare, una care nu mai este condusă de resentimente și furie, ci este bazată pe ceea ce este situația din prezent. Această schimbare creează un sentiment de împăcare și centrare. În fapt, când o persoană nu mai încearcă să modeleze părintele în ce își dorește el/ea să fie, părintele devine mai respectuos și mai plăcut. „Modelarea părinților” face parte din modelul „putere asupra”, pe când acceptarea și iertarea fac parte din modelul relațional.”

Așa cum înțeleg eu acest proces, o persoană blocată în învinuirea părinților săi – incapabilă să îi accepte sau să exprime o loialitate constructivă asupra lor – este posibil să fie afectat de o „loialitate invizibilă”, de o legătură distructivă, negativă față de părinți. Învinuirea părinților unei persoane, înseamnă operarea din modul „Eu-Obiect”. Acest tip de relație afectează Eu-ul, care devine un zicător al cum trebuie să fie Obiectul. Dacă nu ne putem vedea părinții asemeni unui „Tu”, dacă îi vedem doar prin prisma distorsiunilor și resentimentelor noastre, este posibil să nu putem să îi vedem nici pe alții ca pe „Tu”. Povara furiei și resentimentelor pot fi un impediment în a-i vedea pe alții așa cum sunt.

Privind retrospectiv în timpul ședințelor de terapie, atât în cea de cuplu, cât și în cea individuală, am înțeles că reproduceam modelul relațional pe care l-am văzut la părinții mei și care mi-a influențat puternic comportamentul în relații. Faptul că atât eu, cât și partenerul meu am conștientizat aceste modele pe care le-am împărtășit, apoi, unul cu celălalt a reprezentat un pas valoros și important în deblocarea unor scheme cognitive si comportamentale automatizate pe care le puneam deseori în scenă în relația noastră.

Trecerea la empatie și la împuternicirea reciprocă

Un factor care împiedică empatia în multe cupluri este teama că dacă unul devine empatic cu celălalt, acesta își pierde propriile interese și propria voce. Aceasta este în mod special periculos pentru femei, care sunt de multe ori educate să își direcționeze empatia către alții, uitând de sine. Este de multe ori o dilemă și pentru bărbați, dar din motivul opus. Mulți bărbați nu sunt educați să aibă empatie ca băieți și învață să se deconecteze de la vocea mamei lor (Bergman, 1991; Osherson, 1992).

Terapeutul relațional lucrează în mod explicit cu empatia în cuplu. În lucrul cu o problemă controversată sau în deconstruirea unui conflict sau impas, fiecare partener este încurajat să îl asculte pe celălalt, cu știința că și el va fi ascultat. Terapeutul face cunoscut faptul că el/ ea este în mod egal preocupat de bunăstarea și nevoile partenerilor și acționează de pe o poziție de „parțialitate multidirecționată”(Boszormenyi-Nagy & Krasner, 1986).

Abilitatea de a-l asculta pe celălalt fără a ne deconecta Sinele, facilitează empatia. Când știm că nu ne vom pierde pe noi înșine, granițele noastre, vocile noastre, devenim mai generoși în a-l asculta cu empatie pe celălalt.

A ne imagina și a ne transpune în experiența celuilalt nu presupune să ne pierdem pe noi înșine. Partenerii vor fi mai deschiși să asculte cu empatie, dacă au certitudinea că experiența lor va fi înțeleasă și validată. Terapeutul relațional încurajează cuplul să apeleze la empatie reciprocă, prin diferite metode: prin a deveni celălalt, prin a trăi sentimentele celuilalt, prin a-și imagina spațiul aflat între.

Această abordare susține existența mai multor realități, nu a unui singur adevăr. Un aspect important al puterii este capacitatea de a descrie experiența și lumea persoanei. Astfel, este de înțeles de ce partenerii se ceartă deseori despre a cui versiune a realității este cea adevarată. Normalizând acest efort al cuplului și validând dorința fiecărui partener de a fi împuternicit să își numească realitate experiența, este de multe ori liniștitor. Este în continuare de ajutor pentru bunăstarea relației dacă cei doi pot găsi o cale să primească adevăruri multiple și să ajungă să înțeleagă cum își reprezintă celălalt realitatea. Onorarea diferențelor și a conflictelor poate fi făcută într-un mod dialogic. Într-adevăr, găsirea unei modalități ca partenerii să rămână conectați în conflicte este o parte esențială a procesului terapeutic.

Desigur, diferențele de putere din relație –bazate, spre exemplu, pe gen- influențează a cui realitate este privilegiată. Este crucial ca ambii parteneri să fie auziți. Consider că în momentul în care terapeutul simte că un partener încearcă să se impună în fața celuilalt, este indicat ca el să adreseze ceea ce observă, dacă cuplul nu o menționează ca fiind o problemă. Martin Buber era sensibil la pericolul ca o persoană să o domine sau să se impună asupra alteia. Este crucial ca diferențele de putere și abuzul de putere să fie adresate. „O relație de tipul  „putere asupra” promovează o interacțiune „Eu- Obiect” care interferează cu intimitatea. În a ajuta cuplul să treacă de la o relație  de tip „putere asupra” la una de „împuternicire reciprocă”, terapeutul trebuie să adreseze realele diferențe de putere care afectează viața cuplului.”

În a ajuta cuplul să cultive empatie, părerea mea este că această abordare facilitează reciprocitatea grijii și preocupării și chiar o protecție reciprocă. Mulți parteneri, sub învelișul de ceartă și epuizare, țin mult unul la celălalt și sunt protectori cu celălalt. Unii psihoterapeuți evidențiază grija pe care chiar și un copil o simte față de părintele său. Acest impuls este unul puternic, atât intergenerațional, cât și în cuplu și poartă numele de „pornire protectivă”. Uneori, această formă de protecție poate fi neproductivă sau distructivă, dar energia și motivația protecției și grijii sunt o cale de generozitate manifestată în relație.

A fi martor în terapia de cuplu

Sinele este construit în relație. Vindecarea apare, de asemenea, într-un context relațional. În timp ce partenerii încearcă să se redefinească și regăsească pe sine și relația lor, un factor important este ca ei să fie martori la procesul celuilalt, ca terapeutul să fie martor la evoluția cuplului și ca alții să fie martori la schimbările care au loc între cei doi.

În Journal of Martial and Therapy Family, 1998, terapeuta Mona DeKoven Fishbane, a identificat 5 moduri în care are loc acțiunea de a fi martor în cadrul terapiei de cuplu:

Partenerii sunt martori unul altuia

Unul dintre beneficiile lucrului cu cuplurile este oportunitatea ca fiecare să poată observa procesul celuilalt. Consider că acest lucru servește creșterii empatiei unuia pentru celălalt, mai ales când, deconstruind un conflict, cei doi își dau seama că partenerul lor încă se luptă cu un bagaj dobândit în familia de origine. Când partenerii își explorează vulnerabilitățile și istoria, asta tinde să evoce grijă și sprijin al unuia pentru celălalt. Terapeutul îi încurajează să se asculte unul pe celălalt cu curiozitate și deschidere la noi informații și să pună întrebări, în loc să „știe” deja lucruri despre motivațiile și credințele partenerului. Dialogul permite neașteptatului să apară în relație. Deschiderea de a fi surprins protejează cuplul de la a se vedea unul pe altul în moduri obosite, vechi și previzibile, care mai degrabă închid dialogul, decât să îi dea curs.

Martor la propriul sine

Psihoterapeuta Fishbane descrie în articolul său știintific cum mulți clienți sunt foarte critici cu propriile sentimente și reacții. Iar rolul psihoterapeutului este să încurajeze empatia de sine sau a fi martor la propriul sine și provoacă spiritul puternic auto-critic. Când o persoană se auto-învinovățește mai puțin, ea îi învinovățește și pe alții într-o măsură mai mică. Terapeutul îi ajută pe parteneri să identifice când se simt răniți și când critica de sine se amplifică. Ei învață să se surprindă în momentele de auto-judecată. În același timp, auto-controlul și responsabilitatea sunt încurajate. Partenerii sunt martori ai propriului comportament și al efectelor acestuia asupra partenerului de cuplu. Auto-evaluarea, când nu este constrânsă de venin și ură de sine, este un instrument interpersonal necesar. În acest context, consider că distincția lui Buber în legătura cu vina nevrotică și cea existențială este foarte utilă. Terapeutul ar putea încuraja în astfel de situații clienții să fie martorii propriului sentiment de vină și să stabilească dacă acesta este oportun în situația respectivă.

Terapeutul este martorul

Terapeutul menține o curiozitate non-judicativă, interes și compasiune pentru efortul clienților, pentru durerea lor și pentru poziționările lor supraviețuitoare: poziționările pe care clienții le-au adoptat când erau copii pentru a supraviețui cât mai bine în familiile lor de origine. Această instanță de martor empatic a terapeutului îi încurajează pe parteneri să se privească reciproc cu mai multă empatie. Ei devin mai interesați de experiența lor și de cea a partenerului. Chiar și în situația în care terapeutul provoacă un comportament distructiv sau auto-distructiv al partenerilor de cuplu, acesta poartă un profund respect față de ei. Terapeutul presupune că până și unul dintre cele mai problematice comportamente ale lor, provine dintr-o suferință, o nevoie sau o dorință puternică, care trebuie înțeleasă și respectată. Terapeutul în rolul de martor reprezintă un mod pentru parteneri, de a fi martori unul pentru celălalt și pentru a se accepta unul pe celălalt.

Terapia Gestalt are, în mod tradițional, tendința de a pune un accent puternic pe contactul dintre client și terapeut. Faptul de a vedea cuplul ca pe un sistem și de a ne focaliza atenția pe contactul lor cu ei înșiși reclamă o abilitate diferită. O persoană poate fi dominantă, iar cealaltă să plângă zelos. Orice contact înseamnă o interacțiune, ambele părți sunt implicate cu totul. Din cum înțeleg această poziționare a terapeutului, faptul de a explora modul în care comportamentele partenerilor se potrivesc unul cu celălalt prezintă potențialul de a încheia războiul cu învinovățirile și declarațiile de a cui parte este fiecare și, având în vedere că atenția este concentrată pe procesul reciproc, nu pe conținut, este mai puțin posibil ca terapeutul să se împotmolească în problemele subiective, fără speranță, cu privire la cine are dreptate și cine greșește. Rezonez foarte mult cu perspectiva prezentată de Boszormenyi-Nagy, în „Contextual Family Therapy”, conform căreia, în mod paradoxal, atunci când orientarea atenției se poate schimba de la conținut la proces apare o perspectivă suficient de diferită astfel încât individul să poată vedea conținutul într-un mod nou și chiar să fie dispus să trăiască un sentiment de remușcare. Conținutul, însă, este foarte seductiv. El îl poate conduce pe terapeut către răspunsuri care pot fi bazate pe contratransfer, oricât de frumos ar fi ele gătite în haine de înțelepciune. De asemenea, soluțiile bazate pe conținut eșuează în a oferi cuplului suport referitor la conflicte viitoare deoarece partenerii nu învață cum anume fac de reușesc să se împotmolească, ci învață doar ca terapeutul îi poate despotmoli.

A fi martor individual la instanța de martor a terapeutului față de client

Clienții au cele mai bune comportamente în cabinetul de terapie, când stiu că terapeutul este martor. Mai mult decât atât, mulți dintre ei afirmă că „îl iau acasă pe terapeut”. Ei se întreabă ce reacție ar avea terapeutul cu privire la o interacțiune anume. Această considerație facilitează observarea ego-ului cuplului și promovează responsabilitatea în relație. Gândindu-se că terapeutul este martorul lor în cabinet sau acasă, este mai puțin probabil ca ei să reacționeze pe pilot automat. Acest proces încurajează partenerii să devină mai responsabili de sine, responsabili față de celălalt și față de relație. În cele din urmă, desigur, sarcina terapeutului este să se retragă din relația de cuplu, deși printr-un proces de internalizare, clienții îl păstrează pe terapeut drept martor multă vreme după ce terapia de cuplu se încheie.

În ce privește propria experiență, vocea terapeutului a rămas multă vreme cu mine. Lucrurile nou conștientizate în terapia personală și experimentele sau discuțiile pe baza lor, au contribuit la observarea unor comportamente în multe alte contexte, cu o mai mare ușurință. Observându-le mai ușor, am putut să încep procesul de schimbare a unora care consider că mi-au dăunat de-a lungul timpului (rușinea în relație cu alții, atenție foarte mare la părerea altora despre mine, în detrimentul nevoilor mele, neexprimarea nevoilor etc. ). Aș putea spune că vocea terapeutului m-a însoțit și încă mă însoțește, ca un tovarăș de drum, care mă orientează către a-mi asculta dorințele și nevoile și a le comunica asertiv și celorlalți.

Alții sunt martori ai cuplului

Fiind creaturi relaționale, clienții se sfătuiesc deseori cu prietenii sau familia, „corul de consultanți”. Deși unele cupluri preferă să mențină strict privată munca lor din relație, alții împărtașesc acestor „consultanți” schimbările din procesul lor. Când consultanții sprijină aceste schimbări, aceste confirmări relaționale constituie o ancoră pentru viitoare schimbări sau pentru menținerea schimbărilor deja survenite. A-i invita pe alții (persoane semnificative) să fie martori este similar cu a avea audiență pentru autentificarea schimbării. Dacă unul dintre „consultanții” cuplului nu este de acord cu acele schimbări și cere unuia dintre parteneri să revină la cum era înainte, terapeutul îi ajută pe parteneri să facă față acestor tensiuni și să își evalueze propriile țeluri în lumina acestor diferențe de opinie. În orice caz, în lucrul cu alții ca martori, terapeutul recunoaște contextul relațional mai larg al cuplului și îi ajută să integreze schimbările lor în acel context.

Poziționarea terapeutului

Dat fiind potențialul abuzului de putere din relația terapeutică și vulnerabilitatea clienților care vin să ceară ajutor, mi se pare de o importanță majoră ca terapeuții să aibă grijă sporită în ce privește poziția pe care o adoptă în timpul lucrului terapeutic. Martin Buber era conștient de pericolul ca un terapeut sau un educator să vrea să schimbe un client sau un student. El recomandă o postură diferită: „Dorința de a-l influența pe celălalt nu înseamnă efortul de a-l schimba pe celălalt, de a impune cum crede fiecare că este corect și drept asupra celuilalt. Buber pune în contrast „impunerea unuia asupra altuia” și „a ajuta pe cineva să se desfășoare.” Într-o abordare relațională, terapeutul colaborează cu cuplul, nu impune nicio schimbare asupra lui.

Impulsionarea terapeutului de a impune o schimbare poate să vină și din partea cuplului, chiar și atunci când acesta încearcă să adopte un lucru guvernat de colaborare. Cuplurile vin deseori în terapie pentru a-i oferi terapeutului rolul de judecător, care le repară problemele (sau chiar pe partener). Terapeuții pot accepta aceste poziții, spre primejdia lor. Aceste poziții conduc la jocuri de putere, la rezistențe și în cele din urmă la burnout-ul terapeutului. Când terapeuții adoptă un astfel de rol, ei se impun asupra cuplului. În acest caz, terapeutul „știe” deja, nu pune întrebări și este blocat într-o poziționare ierarhică față de cuplu.

Poziția ierarhică presupune că terapeutul este mai înțelept și mai deștept decât partenerii de cuplu și că el are răspunsurile. Această abordare derivă dintr-o credință că persoanele care vin în terapie au deficiențe pe care trebuie să și le repare. Prin contrast, mulți terapeuți văd Sinele clientului, miezul lui, ca fiind înțelept și plin de resurse. Conform acestui model, scopul terapiei este să elimine sau să elibereze constrângerile asupra Sinelui, pentru ca acesta să poată înflori.

În mod paradoxal, acceptarea clienților asa cum sunt ei, chiar și în defensivitatea lor, atrage non-defensivitate și schimbare. Silverstein a identificat interacțiunea subtilă între schimbare și defensivă, între schimbare și „stabilitate”, termen preferat în locul „rezistenței” (Keeney și Silverstein, 1986). Când un terapeut acceptă clientul în întregimea lui, inclusiv ambivalența lui la schimbare, clientul este de multe ori eliberat să poată merge mai departe.

O stabilitate sau o poziție de „non-schimbare” de multe ori reflectă o poziție de supraviețuire. Cu alte cuvinte, ce înțeleg eu de aici, este că atunci când un partener este anxios cu privire la schimbare sau se agață de poziția de „non-schimbare”, procesul de schimbare atrage o poziție de supraviețuire. Când se întamplă acest lucru, terapeutul încurajează cuplul să încetinească procesul de schimbare și să îmbrățișeze poziția de stabilitate. De asemenea, o reacție de non-schimbare poate reflecta o loialitate sau o loialitate invizibilă pentru familia de origine.

Deseori, unul dintre parteneri poate pune presiune pentru schimbare, pe când celălalt este ezitant și speriat de schimbare. Terapeutul îi poate ajuta în acest context să numească și să aprecieze ambele poziții și să se uite la cum sunt amândouă necesare.

Acestea fiind spuse, cred că este de ajutor să ne uităm împreună cu cuplul la împărțirea muncii între ei, unul sprijinind schimbarea, iar celălalt opunându-se ei. În calitate de terapeuți putem să îi încurajăm să vorbească, să își îmbrățișeze fiecare ambivalența la schimbare și să îi ajutăm pe fiecare să vorbească din poziția schimbării, cât și din poziția stabilității, verbalizând speranțe și temeri pentru relație. Pe parcursul acestui lucru, respectăm fiecare partener și operăm astfel dintr-o poziție de parțialitate multidirecționată. Aceasta este diferită de neutralitate. În cazul unei parțialități multidirecționate, terapeutului îi pasă foarte mult de fiecare dintre indivizi și de relația lor. Fiecare știe că terpeutul este de partea lui / ei.

În acest tip de lucru terapeutic, terapeutul este mereu prezent și conectat. Terapia este „de contact”, terapeutul este mișcat de ce aude și vede, el se înclină către clienții săi.

Conform lui Buber, metoda abordării relaționale funcționează cel mai bine când terapeutul este prezent și nu poartă armura distanțării sau a superiorității profesionale. Desigur, când terapeuții sunt cu adevarat prezenți, fără mecanisme de protecție elaborate, ei pot fi în mod profund atinși și schimbați de lucru.

Prin urmare, de aici putem deduce faptul că disponibilitatea terapeutului de a fi atins emoțional de lucrul terapeutic în abisul părților adânci ale Sinelui pot să adâncească autenticitatea și impactul lucrului.

În mine au rămas puternic actuale acele ședințe de terapie când am simțit ca terapeutul meu este atins emoțional de ce aude. Am renunțat la orice formalitate și mască pe care simțeam înainte să o port, din teama de a fi judecată și m-am deschis către vulnerabilitatea pe care până în acel moment nu îmi dădeam voie să o trăiesc. Astfel, simțind înțelegere și siguranța în cadrul terapeutic, consider că am făcut un pas important pentru dezvoltarea potențialului de vulnerabilitate neaccesat până la acel moment.

4. O călătorie către descoperirea limbajului secret al intimității

Impasurile în care cuplurile copleșite de probleme se găsesc, de la sentimente rănite la defensivitate înrădăcinată, învinuire și înfrânare, sunt adesea uimitoare, dezorientate și dureroase atât pentru cuplurile însele cât și pentru cei care încearcă să-i ajute. Aceste impasuri sfidează adâncimea de îngrijire și importanță pe care partenerii intimi o simt unii pentru alții și sunt rezistente la metodele tradiționale de a ajuta cuplurile, cum ar fi tehnici pentru o mai bună comunicare și negociere. Limbajul secret al intimității explorează elementele ascunse din dinamica cuplului care conduc la formarea acestor impasuri. În mod ironic, aceste elemente de obicei nevăzute, neapreciate provin adesea din aceleași calități pozitive care atrag împreună membrii cuplului.

În prima parte a cărții, Robert G. Lee prezintă atelierul său pentru cupluri și pentru cei interesați de dinamica cuplurilor (“The Secret Language of Intimacy”), care a fost oferit în întreaga lume. Acest atelier, care se bazează pe cercetarea lui Lee asupra sistemelor de cuplu și pe o perspectivă Gestalt relațională a oamenilor și a omenirii pe care acestia  o poartă, a permis cuplurilor să înțeleagă procesele ascunse de reglementare a rușinii și a apartenenței active în interacțiunile lor, deblocând potențialul a ce inseamna unii pentru ceilalti. Membrii cuplurilor învață să citească propria limbă secretă a intimității – inclusiv modul în care fiecare caz de rușine este o încercare de a proteja. Ei experimentează modul în care episoadele dureroase oferă o oportunitate de transformare pentru o conexiune și intimitate mai mare.

În cea de-a doua parte a cărții, un grup de teoreticieni și practicieni ai terapiei de cuplu disting propriul lor sentiment al elementelor ascunse în interacțiunile cuplului, care sunt infuzate cu problemele și înțelepciunea culturilor în care locuiesc. Margherita Spagnuolo-Lobb, din Italia, scrie sensibil și elocvent despre procesul delicat de întâlnire a altei persoane, care este în centrul fiecărei relații. Marina Ayo Balandrazo și Enrique Mercadillo dau o notă convingătoare despre cum cuplurile din Mexic pot fi surprinse între valorile tradiționale, intergeneraționale, cu puternice legături intergeneraționale, pe de o parte, și o nouă prezență economică globală în Mexic, care promite dezvoltarea economică, profesională și socială cu focalizare pe individ, pe de altă parte.

Barbara și Edward Lynch, din SUA, se concentrează asupra contribuțiilor familiei de origine la tabuurile ascunse și impasurile în relațiile de cuplu. Din Australia, Jenny & Brian O’Neill prezintă conceptualizarea unui cuplu ca o “unitate”, care permite o apreciere mai profundă a experienței și dezvoltării cuplurilor. Frank Staemmler, din Germania, se concentrează asupra procesului de clarificare a responsabilităților partenerilor, a modului în care funcționează partenerii din propriile sisteme independente de construcții și elaborarea și descoperirea înțelesului comun.

Voi descrie în continuare conceptele prezentate în această carte, pe care o consider esențială în lucrul terapeutic cu cuplurile.

Workshop-ul „The Secret Language of Intimacy” reprezintă o integrare a experienței, cercetărilor și descoperirilor lui Robert Lee cu privire la cupluri. Acest Workshop prezentat în 1998 în cadrul Celei de-a Treia Conferințe Anuale a Asociației Dezvoltării în Terapia Gestalt, a ajutat cuplurile să transforme experiențele de deconectare și deziluzie în oportunități pentru o intimitate și o conexiune profundă.

Cartea debutează cu o discuție despre modul în care fațetele ascunse ale rușinii și apartenenței stau la baza dinamicilor de cuplu. O caracteristică de bază a rușinii este aceea de a se ascunde. Experiența rușinii constă în faptul că dorințele noastre sunt inacceptabile, prostești, de neconceput. Prin urmare, ne asteptăm să fie primite cu dispreț, furie, dezinteres. Cu alte cuvinte, nu ne simțim acceptați, ceea ce ne determină să ne ascundem dorințele.

Într-un exercițiu inițial, Robert Lee îi roagă pe participanți să se împartă în perechi – cu cineva cu care nu se află într-o relație intimă. Îi roagă să își imagineze că au o relație cu partenerul cu care au creat perechea. Apoi, fiecare partener trebuie să se gândească la o problemă pe care ar avea-o în această relație, una de care le pasă foarte mult și să încerce să găsească o rezolvare la această problemă, fără însă a menționa partenerului în mod direct care este de fapt, problema la care ei se gândesc. După finalizarea exercițiului, participanții trebuie să împărtășească impresiile și ce au simțit în timpul exercițiului. Sentimentele trăite în timpul exercițiului au fost următoarele: greșit, frustrat, impostor, trist, fantastic, autoînvinovățire, neputincios, neînțeles, furios, vulnerabil, renunțare, invizibil etc.

În continuare, participanții sunt rugați să spună ce cuvinte asociază ei cuvântului „rușine”. Printre cuvintele alese de participanți s-au aflat: greșit, agitat, durere, speriat, furios, blocat, judecat, singur, suferință, neputincios, slăbit, insignifiant etc.

S-a constatat faptul că există asemănări substanțiale între cele două liste, ceea ce sugerează faptul că experiența primului exercițiu a avut de-a face cu experiența rușinii. De aici, putem deduce faptul că rușinea nu este doar un fenomen individual, ci ea are legatură cu percepția noastră că nu suntem acceptați, care este influențată de ce se petrece în jurul nostru.

Darwin (1872) ne-a explicat modul în care emoțiile oferă o funcție socială importantă pentru supraviețuirea speciei noastre, deoarece reprezintă o analiză instantanee a condiției câmpului nostru. Prin urmare, putem spune că experiența rușinii este o încercare de a ne proteja într-un context relațional. Robert Lee spune că „în timp ce rușinea este experimentată ca informație cu privire la sine, aceasta este de fapt, informație despre percepția noastră cu privire la condiția câmpului nostru lărgit – despre abilitatea și interesul celorlalți de a ne accepta.” Din perspectiva mea, acest sens extins al naturii și funcției sociale a rușinii poate fi o forță puternică de vindecare în lucrul terapeutic.

Robert Lee susține că polul opus al rușinii este apartenența, experiența primirii, conectării. Exercițiul următor, care le oferă participanților să trăiască experiența apartenenței constă în felul următor: în fiecare pereche, va exista un vorbitor și un ascultător. Vorbitorul își va exprima dorințele relaționale, iar ascultătorii vor participa numai prin ascultare activă. Ambii parteneri vor juca ambele roluri. La final, participanții au împărtășit fiecare ce își doresc de la relațiile lor: acceptat și iubit, tandrețe, deschis, încredere, sprijin non-acuzator, prețuit, empatie, apropiere și spațiu, angajament, văzut și îmbrățișat etc.

Când au împărtășit cum s-au simțit să vorbească cu partenerul lor din diada despre dorințele lor relaționale, două teme au predominat. Una a fost experiența de a fi cu adevărat ascultat, iar cealaltă a constat într-o precauție / neîncredere în faptul că cineva ar fi cu adevărat interesat să asculte ce aveau de spus.

În opinia mea, aceasta din urmă reflectă dificultatea pe care mulți dintre noi am trăit-o în încercarea de a realiza astfel de conexiuni în viețile noastre, pentru că nu am avut sentimentul că dorințele noastre ar putea fi primite și acceptate.

Lee afirmă faptul că cercetarea lui a identificat doi poli ai experienței de cuplu: rușinea și apartenența. Cuplurile cu un grad înalt de siguranță emoțională se simt în siguranță să își exprime cele mai adânci griji, nevoi și dorințe. În cazul acestor cupluri s-a constatat o mare satisfacție maritală, având o rușine de fond scazută. La capătul opus, cuplurile cu o rușine de fond crescută, indică un sentiment scăzut al apartenenței și conectării. Această polaritate se explică prin experiențele din trecut ale partenerilor de cuplu, din familiile de origine. Atunci când avem cazuri repetate de a nu fi acceptați, această înțelegere a lumii devine parte din fondul nostru. Și ținând cont de faptul că rușinea ne împiedică să ne punem în aplicare dorințele, atunci când avem sentimentul că nu suntem acceptați și nu avem suficient suport (intern sau extern), ea devine parte din fondul nostru, când aceste cazuri sunt repetate și severe.

Având în vedere aceste caracteristici ale rușinii de fond, pot spune că certurile și conflictele maritale, în care fiecare partener încearcă să își rezolve divergențele prin dominare, își au rădăcina în experiențele generatoare de rușine pe care le-am trăit în anii timpurii din copilăria noastră. Astfel, rușinea devine o armă interpersonală cu mult înaintea vârstei în care intrăm într-o relație de cuplu. Rezultatul este încercarea noastră inconștientă de a ne proteja pe noi înșine prin dezvoltarea rușinii de fond, pentru mesajul pe care l-am primit în repetate rânduri în experiențele timpurii este faptul că deschiderea, incluziunea, încrederea nu sunt posibile în orice circumstanțe. Prin urmare, putem spune că rușinea de fond este o ajustare creativă în relație cu percepția noastră despre lipsa de interes sau de acceptare continuă pe care o primim din mediu ca răspuns, renegându-ne astfel dorințele.

Pasul următor al workshop-ului, constă în identificarea strategiilor și comportamentelor de dezechilibru ale participanților. Concluzia acestui exercițiu a fost că indivizii se găsesc uneori prinși în strategii și comportamente precum: renunțare la propria nevoie, plâns, a ataca, a da vina, deflectare, a fi anxios, furia, critica, a-și asuma rolul de victimă, aprobator, a maximiza răul celuilalt etc. Având în vedere aceste strategii, ne poate ajuta să devenim conștienți de ele, când ne simțim dezechilibrați și fără sprijin, pentru a putea găsi metode de a dobândi noi înșine suport suficient.

Ceea ce se întâmplă atunci când un membru al cuplului își pierde echilibrul, intră într-un atac de rușine (este inundat de rușine) care îl îndepărtează de dorința lui, iar apoi recurge la strategii și comportamente pe care le-a construit pentru astfel de situații, care activează rușinea celuilalt membru al cuplului. Ia naștere astfel un ciclu al rușinii. Odată rușinat, al doilea membru al cuplului va recurge la propriile lui strategii și comportamente pentru a fugi de rușine. Asta îi confirmă primului membru că dorința lui profundă nu va fi acceptată, iar acesta va ridica ștacheta pentru a scăpa de sentimentul crescut de rușine. Atunci când ștacheta este ridicată, al doilea membru primește o doză mai semnificativă de rușine și este nevoit să reacționeze la fel. Și astfel situația escaladează în schimburi din ce în ce mai creatoare de rușine, dureroase și izolante, în care partenerii încearcă să se deconecteze de dorința lor de conectare. Când se întamplă asta, ambii parteneri se află într-un echilibru precar, fără suficient suport, ambii având nevoie ca celălalt să răspundă în mod natural vulnerabilității lor. Dar din pricina faptului că amândoi sunt dezechilibrați, niciunul nu are capacitatea de a vedea vulnerabilitatea celuilalt. Cu alte cuvinte, limbajul rușinii, în astfel de cicluri de cuplu, se rotește în jurul ascunderii dorinței de conectare și a provocării dezechilibrului la cealaltă persoană.

Un exemplul de ciclu al rușinii în cuplu este descris de Robert Lee, în urma unui exercițiu din cadrul workshop-ului:

„Atunci când nu era ascultată, o membră a unei diade dădea ochii peste cap. Partenerul ei a spus ca asta îl făcea să-și abandoneze propriile nevoi și să încerce apoi să rezolve situația făcând înțelegeri care îl dezechilibrau. Ca efect, partenera devenea și mai iritată, iar ciclul continuă în spirală.”

Un moment în care am experimentat eu însămi rușinea fără să îmi dau seama, a fost unul în care aveam mare nevoie de ajutor, pentru că singură nu puteam face față acelei situații complicate, din punct de vedere al sănătății. Nu am comunicat nevoia mea, însă am fost vădit deranjată de faptul că partenerul meu nu s-a oferit să mă ajute și i-am vorbit saracastic și pasiv-agresiv. El, desigur, s-a simțit atacat, pentru că nu cunoștea nevoia mea și a început să atace înapoi, urmând o scenă de reproșuri și critici reciproce, care nu a avut niciun final constructiv. Ulterior am conștientizat că simțindu-mă vulnerabilă în postura de a cere ajutorul în situații dificile, am fost inundată de rușine, iar strategia mea a fost să îl acuz pe celălalt de nepăsare. El la rândul lui, simțindu-se rușinat de incapacitatea lui de a mă face să mă simt mai bine, protejată, a ridicat ștacheta, acuzându-mă înapoi. Ceea ce ulterior ne-a aruncat într-un ciclu al rușinii. Amândoi am adus această scenă în terapie și am conștientizat că pentru mine vulnerabilitatea era rușinoasă, iar partenerul meu simțea rușine când îi erau atacate competențele și implicarea în relație. Ambele cauze își au rădăcina în relația pe care fiecare a avut-o cu părintele de sex opus. Tatăl meu mi-a insuflat dintotdeauna faptul că e important să am grijă singură de mine și să nu depind niciodată de altcineva. Mama partenerului meu îl acuza mereu că nu este atent la nevoile ei și că este incapabil să o facă să se simtă fericită sau mândră de el. Acum, cu eforturi conștiente, încercăm în conflicte, cât încă suntem amândoi lucizi, să ne oprim când simțim rușinea si să comunicăm asta partenerului. Rezultatul este o empatie sporită și o mai mare deschidere de a-l asculta cu adevărat pe celălalt.

Ultimul exercițiu din cadrul workshop-ului le solicită participanților să se regrupeze în perechile lor, în rolurile de vorbitor și ascultător. În prima parte a exercițiului, partenerii se concentrează pe nevoile lor de suport (intern sau extern), iar în a doua parte, încearcă să exploreze care ar fi nevoile de suport ale partenerului lor. Se întocmesc apoi două liste cu aceste nevoi. Lista nevoilor de suport ale unui partener este frecvent mai suportivă d.p.d.v. al conectivității și relaționării decât lista nevoilor proprii de suport. Acest fapt se întâmplă mai ales când participanții au raportat anterior în workshop o stare mai pregnantă de îndoială cu privire la faptul că apartenența este cu adevărat posibilă. Acest lucru este datorat, așa cum văd eu lucrurile, faptului că indivizilor care nu au încredere ca dorințele și nevoile lor ar fi acceptate, au o dificultate în a formula aceste nevoi de sprijin, înainte de a afla dacă este posibilă conectarea suportivă pe care o caută.

În concluzie, consider că învățarea despre experiența rușinii poate aduce un mare beneficiu cuplurilor, care ajung să înțeleagă mecanismele rușinii ce controlează unele situații din relația de cuplu. Rușinea – ca încercare de a ne proteja, ca informație primită cu privire la ce percepem în câmpul nostru lărgit- are ca antidot suportul și conexiunea. Aceste concepte – rușine, apartenență, rușine de fond, cicluri de rușine- reprezintă instrumente pentru cupluri de a înțelege ce se întâmplă între ei, ajutând la deschiderea de a cultiva în relația lor empatie, curiozitate, deschidere și acceptare.

5. Tărâmul sexualității

Tema sexualității este înconjurată de pudoare, de rușine și vorbirea este uneori dificilă, deoarece cuvintele care țin de sexualitate sunt tabu. Una dintre sarcinile unui terapeut Gestalt este să faciliteze vorbirea, utilizarea cuvintelor, cu îndrăzneală, fiind la un moment dat în rolul unui consultant, spunând cu convingere: „Haide, să încercăm!” celui care vorbește despre erecție, vagin, în timp ce persoana are dificultăți să exprime ceea ce o preocupă și utilizează parafraze pentru a evita cuvintele în mod direct.

Pentru a recepta și a facilita vorbirea, avem nevoie de agresivitatea noastră sănătoasă de a îndrăzni și în același timp de o ascultare respectuoasă și activă.

Această coexistență este prețioasă și ne permite să ajungem cât mai departe, fără intruziune, să vorbim fără să șocăm, să provocăm și ne permite de asemenea, să ne oprim când este prea mult.

Umorul este de asemenea foarte valoros. Este o modalitate de a nu spune adevărul, de a nu face față în mod direct dificultății, ceea ce este necesar atunci când dificultatea ne provoacă o angoasă prea puternică. Umorul este de apreciat atunci când ne permite să abordăm lucrurile cu mai multă lejeritate, iar când persoana este pregătită, putem să luăm contact cu gravitatea, cu suferința, cu durerea. Cele două capcane pot fi să rămânem în umor și să nu abordăm cu adevărat partea dificilă sau să rămânem într-un registru mereu grav, antrenându-ne unul pe altul.

Implicarea controlată

Ca viitori terapeuți Gestalt, învățăm că pentru a putea acompania alte persoane pe tărâmul sexualității, mai întâi trebuie să ne uităm pe propriul tărâm. Asta nu înseamnă că trebuie să trăim aceleași experiențe precum pacienții noștri pentru a-i putea asculta, dar este necesar să ne explorăm propriile limite și propriile tabuuri sexuale pentru a ne simți cu adevărat disponibili să îi însoțim.

Am văzut că sexualitatea este un domeniu în care fiecare poate să acumuleze multiple introiecții. Este posibil ca această tendință de introiecție să se repete în relația terapeutică. Aceasta poate fi o etapă în creșterea persoanei, precum în cazul unui copil care are nevoie să „înghită” ceea ce li se spune, pentru a sorta apoi sau o modalitate de a nu se confrunta cu responsabilitatea unei alegeri.

Psihoterapeuta și autoarea cărții „Sexualite, amour et Gestalt”, Brigitte Martel, descrie cazul unui pacient, Pierre, care a auzit mereu în familia sa spunându-se: „nu vorbim despre asta” sau „nu menționăm lucrurile acestea murdare aici”. El poartă încă această suferință și își trăiește sexualitatea ca pe o necesitate biologică: „Face bine să practici asta.”

După ce a vorbit despre sexualitatea sa într-un grup și a înțeles mărturiile altor persoane, a declarat că a putut să înlocuiască fraza spusă de mama sa în felul următor: Sexualitatea este vitală și trebuie să vorbim despre asta.

Desigur, Pierre a introiectat ceva nou pentru a putea înlocui frazele din copilăria sa. Dar el este conștient de acest lucru și a mărturisit că are nevoie de asta momentan, pentru a se putea debarasa de frazele care nu i se mai potrivesc. Terapeuta l-a încurajat să găsească o frază căreia să îi fie el autorul și care să nu fie o nouă obligație venită din exterior.

Un alt caz relatat de Brigitte Martel, este cel al lui Aurelie care se află într-un cuplu de 15 ani și care simte plictiseală. La locul de muncă ea întâlnește un bărbat care o atrage foarte mult și astfel, ea vine în terapie pentru a vorbi despre dorința pe care o simte față de acest om și despre valoarea ei de a rămâne fidelă soțului său. Ea dorește să știe ce anume gândește terapeuta sa, ea cum ar face și ce ar trebui să decidă în această situație. Terapeuta îi răspunde că nu poate să îi ofere un răspuns la aceste întrebări, dar că o poate ajuta să se poziționeze. Aurelie devine agresivă și îi spune terapeutei că își imaginează că e foarte simplu pentru ea să adopte această poziționare și că oricum, ea știe ce gândește terapeuta. Încet, încet, ea realizează că își dorește ca terapeuta să își asume responsabilitatea pentru decizia sa și că angoasa sa este foarte puternică. Cu Aurelie, derapajul este unul facil și terapeutul poate foarte ușor să intre în acest rol și să o consilieze, să îi direcționeze conștiința. Și asta nu va face decât să amplifice evitarea ei de a lua o decizie, de a purta cu sine această angoasă pe care pacienta o simte.

Rolul educativ

Brigitte Martel vorbește despre două posibile roluri terapeutice legate de tema sexualității în sesiunile de terapie.

În ce privește rolul educativ, atitudinea terapeutică care ajută persoana să repereze marile sale trăsături de personalitate înainte de a putea face alegeri ajustate este diferită de atitudinea educativă, în care terapeutul acționează pentru a-și transmite un mesaj sau pentru a-și oferi sfaturi. Poziționarea educativă incită pacientul să ne asculte, să adopte ideile noastre și astfel el va evita responsabilitatea propriilor alegeri.

În acest timp, noi întâlnim multe persoane dezinformate sau prea puțin informate în domeniul sexualității: nu au înțeles aproape nimic de la părinții lor și care au trebuit să culeagă diverse informații, fie prea multe, fie prea puține, de la cei din jurul lor, în special de la colegii din școală. În această situație, este oportun să introducem o parte educativă, mai mult sau mai puțin importantă, în funcție de oameni, în insoțirea noastră. Această parte educativă poate include recomandări de cărți cu informații pe tema respectivă, desene și comentarii pe baza schemelor, informații care răspund la întrebările lor și diferite opțiuni de alegere pe care le putem descrie pacientului.

Rolul suportiv

„Suporturile” sunt propoziții concrete care facilitează exprimarea. Spre exemplu, înainte de un stagiu, Brigitte le-a cerut participanților să aducă un obiect sau o recenzie care să vorbească despre sexualitate sau despre sexualitatea lor. Pe parcursul primei dimineți, fiecare își poate prezenta obiectul întregului grup și poate face legături între acesta și viața lor intimă. Chiar dacă această cerință este inconfortabilă, obiectul este un suport pentru vorbire, pentru că este deja o modalitate prin care se începe exprimarea.

Brigitte descrie cazul unei paciente Maryse, care la începutul atelierului scoate o cochilie puțin avariată și vorbește despre acest obiect, frumos, dar fragil, care a suferit deteriorări de pe urma unei furtuni, dar care își păstrează strălucirea în cavitatea sa. Brigitte a invitat-o să treacă de la metafora asta, la sexualitatea ei și ea a fost uimită că a putut să înceapă să vorbească despre abuzurile ei sexuale pe care le-a suferit în copilărie. Fără cochilia ei, Maryse ar fi putut petrece tot stagiul gândindu-se ce cuvinte să aleagă pentru a vorbi despre această temă.

Un alt moment propus de terapeută este acela în care se așază recenzii erotice și pornografice în centrul lor. Apoi se organizează sub-grupuri, în care participanții citesc aceste recenzii și comunică despre ele. Acest moment este un alt punct de plecare pentru travaliul unuia sau altuia dintre participanți.

Acest suport al recenziilor joacă un rol în amplificarea sau accelerarea proceselor. Pentru unii dintre participanți, această accelerare se poate întâmpla imediat, dar pentru alții nu este necesar să aibă loc, pentru că ar putea fi nociv dacă estimăm faptul că aceste persoane nu au suportul necesar interior.

Sau mai simplu, o altă metodă propusă de Brigitte este ca fiecare participant să aducă o mandală a sexualității sale. Mandala este un desen utilizat ca suport de meditație în anumite filosofii orientale. Acest desen se poate adapta, păstrând ideea de meditație a desenului. Acest desen poate deschide căi de lucru. Utilizat ca un mijloc de a exprima punctul în care se află participanții periodic, el ne poate ajuta peste un timp, să reperăm schimbările care au avut loc.

Interesul de lucru terapeutic în grup

Unii dintre clienți estimează că le este dificil să vorbească despre sexualitatea lor în grup, preferând intimitatea cabinetului de psihoterapie pentru a aborda acest subiect.

Poziția terapeuților Gestalt este una diferită. Cu toate că sesiunile individuale despre sexualitate au rolul lor, grupul, în cele mai multe cazuri, aduce un ajutor particular.

Lucrul colectiv are un rol de dedramatizare. Sexualitatea este uneori văzută cu rușine, având impresia că este ceva anormal sau că persoana este singura pe lume cu această dificultate. De multe ori în cadrului grupului, se repetă aceleași dificultăți: nu am avut niciodată un orgasm, mă uit la filme pornografice, mă gândesc că sunt singura persoană din lume care a trăit traume incestuoase. Și odată auzit ecoul acestor dificultăți în cadrul sesiunilor de grup, participanții se simt mai puțin „anormali”.

Persoana care are tendința de a introiecta, poate să repereze aceste introiecții în cadrul grupului. Când observă că fraze precum „o femeie trebuie să fie pasivă” nu se regăsesc în viziunea tuturor, poate constitui o primă etapă pentru a decide ce anume i se potrivește.

Grupul este o funcțiune de protecție: intimitatea cabinetului poate să îi provoace teamă să vorbească despre sexualitatea sa, mai ales pentru cineva de alt sex, în cazul heterosexualilor. Pe de altă parte, punerea în acțiune deliberată și într-un anumit cadru poate fi mai securizantă: în grup, este mai simplu să explorezi dorințele pentru celălalt sau pulsiunile sadice sau homofobe.

Dacă lucrul colectiv oferă multe avantaje, există totuși o restricție: dacă persoana a comis acte interzise în societatea noastra și în mod particular, abuzuri sexuale, pedofilie sau incest este mai dificil să fie acompaniată în grup și să i se asigure protecția necesară să abordeze problemele sale. Totuși, agresorii au dreptul la tratament dacă sunt hotărâți să-și înceteze practica. Dar să abordeze această dificultate necesită un loc securizant. Într-un grup, evocarea unor acte delicte va trezi cu siguranță emoții puternice celorlalți participanți, temeri, dorințe de răzbunare, amintiri ale unor violențe trăite. Aceste reacții sunt productive dacă ele trezesc dorința de schimbare a persoanei, dar ele sunt uneori foarte violente și nu vor putea fi asimilate.

 

Ciclul răspunsurilor sexuale și întreruperile sale

Când apare tema sexualității în terapie și clientul încearcă să descrie dificultatea pe care o întâmpină în cuplu, de mare ajutor poate fi Ciclul răspunsurilor sexuale, pentru a vizualiza mai bine dificultatea. Acest ciclu are 8 etape pe care le utilizăm, elaborate de Charles Gellman.

Interesul sexual: Înainte de apariția dorinței sexuale, persoana poate fi sau nu interesată de sexualitate în sine. Ne întâlnim uneori cu persoane care nu au un interes sexual, dar care abordează acest subiect în terapie din cauza conflictului pe care îl creează în relația lor.

Etapa urmatoare constă în dorința sexuală. Se referă la o tendință, un elan către o altă persoană, cunoscută sau imaginară. Poate fi endogenă sau exogenă, în funcție de cum este provocată: din interior sau de factori externi. Dorinței sexuale i se asociază o pulsiune (efectul hormonilor sau a unor stimuli exteriori) și o activare a gândurilor, a fantasmelor. Această etapă poate fi dezvoltată, înfrânată sau întreruptă de persoană în cauză.

Începând cu etapa a treia, cea a excitației, apar manifestări fiziologice puternice, în principal lubrifiere / erecție. Corpul se pregătește de contactul intim.

Platoul corespunde etapei în care excitația se menține la un nivel ridicat, înaintea orgasmului. Tensiunea neuro-musculară este crescută și corpul se pregătește de orgasm. Dacă acesta nu are loc, diminuarea tensiunii poate fi îndelungată.

Etapa următoare este cea a orgasmului. Este o experiență care implică psihicul și fizicul. Manifestările fizice sunt o eliberare brutală a energiei care se resimte uneori localizat, alteori în tot corpul.

Rezoluția este o etapă de schimbare fiziologică în care organele se întorc la dimensiunea lor inițială. Este o etapă de relaxare care începe imediat dupa orgasm, iar durata poate varia între câteva minute și câteva ore.

Apare imediat (sau în același timp cu etapa precedentă) o perioada refractară, foarte variabilă printre persoane și mult mai prezentă la bărbați: este un moment în care un alt ciclu nu poate fi repornit sau în care alte stimulații pot fi percepute ca dezagreabile. Această perioadă este mult mai îndelungată la bărbații mai în vârstă. Multe dintre femei nu cunosc această perioadă și pot să înceapă imediat un nou ciclu.

Elaborarea psihică este o etapă importantă, care este adesea uitată de sexologi: este momentul în care se asimilează experiența, în care tragem niste concluzii și luăm decizii pentru viitor. Ea este plasată la finalul ciclului, dar poate să aibă loc pe tot parcursul procesului.

Acest ciclu al sexologilor prezintă numeroase asemănări cu etapele ciclului contact Gestalt, elaborat de Serge Ginger.

Comparația între cele două cicluri este una interesantă și foarte utilă în lucrul terapeutic.

Ciclul sexologilor poate fi asimilat drept un caz particular al ciclului contact. Centrat pe sexualitatea unei persoane, el reprezintă diferitele etape ale unei relații sexuale, punând accentul pe observațiile fiziologice; dar nu raportează contactul cu partenerul, efectele interacțiunilor sau ale mediului.

Primele două etape ale ciclului, interesul sexual și dorința sexuală corespund pre-contactului din ciclul gestaltist.

A treia etapă, cea a excitației, în care se produc manifestări fiziologice corespunde etapei de angajare din ciclul lui Serge Ginger.

Etapele platoului și orgasmului (a patra și a cincea) constituie perioadele de contact deplin.

Etapele rezoluției și a perioadei refractare (a șasea și a șaptea) corespund dezangajării. Manifestările fiziologice se estompează, iar finalul ciclului se anunță.

În timpul celei de-a opta etape, aceea a elaborării psihice, noi asimilăm această experiență, facem aprecieri referitoare la contactul intim și putem trage anumite concluzii. Este aceeași cu etapa de asimilare a ciclului contact gestaltist.

Acest ciclu permite fiecăruia să numească mai precis problema sa; să privească dificultățile sexuale precum bucăți inadecvate ale acestui ciclu sau ca diferențe între ciclurile partenerilor, care ne dau în același timp linii de intervenție.

Pentagrama lui Serge Ginger

Pentagrama este o creație a lui Serge Ginger pentru a ilustra Gestalt-ul precum o abordare pluridimensională. El consideră că activitatea umană se dezvoltă pe 5 dimensiuni: dimensiunea fizică, dimensiunea afectivă, dimensiunea rațională, dimensiunea socială, dimensiunea spirituală.

Această pentagramă poate să ajute un cuplu să aibă o viziune globală asupra situației. Schema aplicată sexualității ar arăta în felul următor:

1. dimensiunea fizică a sexualității: corpul, cunoașterea senzorială, contactul fizic, plăcerea sexuală simțită
2. dimensiunea afectivă: exprimarea sentimentelor, accesul la intimitate, împărtășirile verbale
3. dimensiunea ratională: cunoștintele pe aceasta temă, lecturile
4. dimeniunea socială: valorile sexuale, înscrierea sexualității în viața socială
5. dimensiunea spirituală: relația sexuală și spirituală, căutarea sensului

Pentagrama va ilustra unele domenii mult mai dezvoltate, altele reduse, ceea ce îi acordă persoanei o imagine globală asupra sexualității sale. Și dacă persoana nu este mulțumită de desenul său, poate să hotărască ce anume vrea să transforme.

Criteriile unei bune sănătăți sexuale

Având rădăcini libertariene, Gestalt Terapia se opune vorbirii despre normalitate, de frica generalizării, a non-respectului față de individualitatea persoanei și a limitărilor. Cu toate acestea, este important să stabilim câteva repere, consideră psihoterapeuta Martel.

Brigitte Martel susține că pot fi formulate câteva criterii, care nu țin de normalitate, ci de o bună sănătate sexuală, pentru fiecare persoană, în singularitatea sa și într-un anumit moment al vieții sale.

Când vorbim de o bună sănătate în Gestalt, afirmă Brigitte Martel, evocăm fluiditatea și capacitatea de a face alegeri, două noțiuni pe care le vom regăsi în definiția unei bune sănătăți sexuale.

Două dintre aceste criterii se evidențiază ca fiind cele mai importante:

Capacitatea de a parcurge ciclul răspunsului sexual și de a decide dacă îl întrerupem sau dacă ni-l dorim.

Multe dificultăți pot fi privite ca întreruperi neadecvate ale ciclului descris mai devreme: spre exemplu, o persoană poate simți dorință și excitație, dar nu poate ajunge la orgasm; o altă persoană are interesul legat de sexualitate, dar nu poate ajunge în etapa de dorință sexuală; sau într-un alt caz, o persoană poate avea multiple relații sexuale nesatisfăcătoare și nu poate traversa etapa de elaborare psihică.

Tandrețea, inimitatea și agresivitatea sunt 3 componente esențiale ale unei relații sexuale. O trecere fluidă de la o componentă la alta constituie un al doilea criteriu.

Tandrețea sau capacitatea de a oferi și a primi tandrețe, sub forma cuvintelor, a gesturilor sau în mod simplu, prin atenție, este o calitate de bază. Este, de obicei, cuvântul care le vine în minte imediat femeilor care au o viață sexuală fericită.

A doua componentă este capacitatea de a trăi intimitatea, în sensul evocat de Pasini: A accede la intimitate semnifică a-l primi pe celălalt pe teritoriul propriu fără a te simți invadat sau contaminat și a se pune în pielea celuilalt fără a-și pierde întreaga existență. Această calitate are aspecte afective, corporale, intelectuale și spirituale. Este uneori dificil de trăit când persoana a trăit traume, care sunt violuri ale intimității sau false forme ale intimității cum sunt fuziunea și promiscuitatea. Primirea celuilalt pe teritoriul propriu înseamnă securitate interioară și autonomie.

Mai puțin evidentă, agresivitatea este uneori uitată. Cu toate acestea, bărbații precum și femeile au nevoie de o agresivitate sănătoasă pentru a-și exprima dorințele, nevoile și pentru a „merge” spre celălalt.

Dacă acești 3 poli sunt vii, adică dacă persoana poate exprima și primi tandrețe, poate accede la intimitate și poate utiliza o agresivitate sănătoasă și toate acestea vor contribui la sexualitatea sa, își va permite să treacă de la o fațetă la alta într-un mod armonios. Aceste componente sunt interdependente și prin acceptarea și aprecierea agresivității noastre, tandrețea noastră poate lua toată valoarea sa, precum și capacitatea noastră de a trăi în intimitate.

Locul sexualității în existența noastră

Conform viziunii lui Brigitte Martel, viziune pe care am găsit-o foarte interesantă și utilă, un terapeut Gestalt, în momentul în care o persoană vine în cabinet cu o dificultate sexuală pentru găsirea unei soluții, va fi interesat de imaginea globală, va spune că nu are un răspuns, dar că se va angaja alături de pacient pentru a explora împreună cu acesta problemele și repercursiunile asupra vieții sale.

Stilul său se va orienta către întâlnirea dintre două persoane, pornind de la premisa că această relație va oferi ajutorul necesar. Martin Buber vorbește minunat despre căutarea unei relații de tip Eu-Tu, ca opusă relației Eu-Obiect, care se ocupă de simptome și de Non-Eul persoanei.

În domeniul sexual, această postură Eu-Tu este posibilă dacă terapeutul își cunoaște limitele sale și ale domeniului său de intervenție și dacă este capabil să recomande clientului său să consulte un medic pentru a lua în considerare aspectele fiziologice și medicale ale dificultăților sale sexuale. Odată ce aceste precauții au loc, este posibil să primească persoana în toată deplinătatea sa. Această primire globală permite întâmpinarea rapidă a întrebărilor fundamentale referitoare la existență, la finitudine, la solitudine, teme deseori încărcate de angoasă.

Existențialismul, unul dintre fundamentele Gestalt Terapiei plasează angoasa în centrul ființei umane: pentru existențialiști, viața nu este deja trasată, fiecare își creează în fiecare zi existența prin alegerile pe care le face; responsabilitatea deciziei este sursa angoasei.

Fiecare om poate căuta răspunsuri la această angoasă existențială sau mijloace prin care să o limiteze. Sexualitatea poate fi unul dintre aceste lucruri. Prin urmare, există o legătură capitală între viața sexuală și marile întrebări existențiale.

Conform lui Noel Salathe, fiecare persoană este influențată în viața sa în diferite moduri, mai mult sau mai puțin puternice, de 5 aspecte inevitabile, care vin să îi pună întrebări, să îi provoace angoase, să îl determine să acționeze sau dimpotrivă, care îl paralizează.

Aspectele descrie de Salathe sunt următoarele:

Responsabilitatea

Omul este confruntat de o anume libertate, pentru că este responsabil de alegerile sale sau de non-alegerile sale. Și această responsabilitate provoacă angoasă. Este mult mai facil să pasăm responsabilitatea altei persoane sau societății. Declarațiile unui astfel de om încep de multe ori cu „eu nu pot să…”. Acesta este un mod de a delega responsabilitatea.

Un alt mod de a reacționa este de a-și asuma toată responsabilitatea unei dificultăți, cum ar fi cazul unei femei care își asumă în totalitate responsabilitatea pentru eșecul său din cuplu, acela de a fi sterilă.

Unul dintre obiectivele terapiei este să se restaureze capacitatea de a face alegeri, de a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile prestate și pentru a diferenția bine între responsabilitate și vină. Este necesar ca persoana să recontacteze propria dorință și propriile resurse, travaliu delicat care ia timp îndelungat.

Multe cupluri vin la terapie dorind să găsească moduri în care nevoile lor să fie îndeplinite mai bine de către partener. Doar câteva vin de la început dornice de a experimenta procesul de învățare și practică necesare unei responsabilități și a unei creșteri personale. Cuplurile pot avea nevoie să fie învățate, pas cu pas, întreaga noțiune și întregul limbaj al responsabilității de sine. Astfel, terapeutul ar putea avea intervenții educative, învățându-i pe clienți să facă afirmații folosind „eu” în loc de „tu”, „eu simt” în loc de „tu mă faci să mă simt…” și „nu vreau” în loc de „nu pot”. Această schimbare necesită mai mult decât folosirea unui simplu tertip lingvistic – ea este manifestarea unei reorientări radicale față de lume. Faptul de a învăța pentru ce anume suntem responsabili, precum și de a ne asuma propriile sentimente și alegeri, este chiar inima terapiei Gestalt. Acest lucru include și faptul de a fi pregătiți să renunțăm la responsabilitate, de a ști ce anume nu poate fi schimbat.

Finitudinea

Orice am face, lucrurile au un final, iar viața se încheie cu moartea. Anii care trec, despărțirile, doliile, rupturile profesionale sunt momente din viață foarte intense. Exemplele în relație cu sexualitatea sunt numeroase, spre exemplu, finalul unei relații, transformările corpului odată cu îmbătrânirea, menopauza și andropauza.

Confruntată cu finitudinea, fiecare persoană va pune în aplicare strategii care să limiteze angoasa, lăsând ceva în urma sa, aducerea unui copil pe lume, crearea unei companii sau a unei opere de artă – sau pur și simplu trăirea vieții sale din plin.

O femeie se gândește că acest copil născut, înainte de vârsta de 42 de ani va reține venirea îmbătrânirii: „Mă va menține tânără!”

Într-un alt domeniu, scrierea unei cărți poate fi un răspuns la finitudine. Astfel, persoana nu va dispărea niciodată de tot.

Solitudinea

Fundamental, omul este singur în existența sa. Desigur, conviețuim cu alți oameni, avem prieteni, relații profunde, dar asta nu schimbă cu nimic sentimentul de singurătate care ne încearcă uneori. Acest sentiment poate fi resimțit în registre interpersonale, intrapersonale sau existențiale.

Brigitte Martel descrie cum solitudinea interpersonală este un sentiment legat de lipsa obiectivului unor relații sau dificultatea de a intra în contact. Spre exemplu, o femeie de 40 de ani, poate afirma că nu și-a găsit „bărbatul vieții sale”. Dar ea constată că trăiește pentru munca ei, în care întâlnește femei care au orare decalate, este îndepărtată de prietenii săi, de cartierul său, lucrând într-o clinică sau în apartamentul său. Pentru această femeie, sentimentul de singurătate se bazează pe realitate: ea se simte singură în viața ei și chiar este cu adevărat singură. Trec multe zile fără să spună un cuvânt pe parcursul unei zile de lucru. Este responsabilitatea sa, în acest deșert relațional, să ia telefonul și să sune câțiva prieteni să îi invite la ea.

Singurătatea intra-personală este legată de senzația de a fi ruptă de anumite părți din ea însăși, spre exemplu incapacitatea de a simți anumite emoții sau anumite părți ale corpului.

Această singurătate este frecvent evocată în ce privește tema sexualității. Nu se obișnuiește în societatea noastră să descriem ceea ce simțim în momentul orgasmului sau cum se marchează dorința. Numeroase persoane sunt în dificultate la acest nivel, descoperind cu îngrijorare că nu se cunosc. Totul este o învățare de a simți, numi, diferenția, această inițiere fiind mai înainte blocată de educație, pentru că „noi nu vorbim despre asta” sau poate fi estompată de experiențe traumatizante. Dacă o persoană este agresată ea va încerca apoi să se protejeze psihologic, să se rupă de senzațiile pe care le simte și să își imagineze că nu este atinsă.

Solitudinea existențială e demonstrată de ideea de a fi responsabil de viața sa și de a se simți singur pe lume. Ea apare în special în momente dificile decizionale sau în apropierea morții.

Unele alegeri de viață sau anumite acțiuni pot servi la limitarea angoasei provocate de singurătate. Spre exemplu, pentru unii, trăirea într-un cuplu este un mijloc de a masca sentimentul de singurătate. Pentru alții, o modalitate este să aibă numeroase experiențe sexuale. Așa cum, pentru alții, poate fi faptul că se implică în numeroase organizații.

Imperfecțiunea

Un alt aspect menționat de Brigitte este cel al imperfecțiunii. Ca o persoană să se simtă limitată, să repereze decalajul între dorințele sale și realizările sale sau să constate dificultățile oamenilor, războaiele, catastrofele naturale, crește angoasa legată de imperfecțiune.

Unele persoane sunt mai sensibile când vine vorba de imperfecțiunea lor, reperând toate erorile și neajunsurile lor. Alții sunt mai mobilizați de imperfecțiunea altui om, colegului sau șefului său. Și, în final, există aceia pentru care imperfecțiunea lumii este insuportabilă și pentru care să asculte știrile sau să citească ziarul reprezintă o angoasă puternică.

În ce privește sexualitatea, acest aspect este descris de Martel cu următorul caz: Un bărbat, nu s-a considerat niciodată a fi prea bun sau prea la înălțime. Această angoasă își găsește ecoul în diferite mijloace media care valorizează anumite caracteristici și trăsături ideale, anumite calități ale unei erecții bune sau care descriu o relație sexuală perfectă.

Când angoasa legată de imperfecțiune este foarte puternică, noi căutăm strategii să o limitam, prin urmare atribuim responsabilitatea altcuiva: „sexualitatea mea nu este satisfăcătoare deoarece soția mea este absorbită de muncă”. În domeniul sexual, acela ar putea visa la o relație extraordinară, dar, de fapt, să nu facă nimic în sensul ăsta.

Căutarea sensului

Neputând accepta absurdul, omul are nevoie să găsească un sens în viața sa sau un sens al vieții sale, într-o lume uneori de neînțeles. Această dimensiune poate fi resimțită puternic în situațiile care presupun schimbări – plecarea copiilor de acasă când au crescut, o perioadă de șomaj, un deces.

Cu toții ne confruntăm cu aceste 5 dimensiuni inevitabile, dar în funcție de ierarhia proprie, fiecare plasează o importanță mai mare acelei dimensiuni care îl solicită mai mult.

Cele 5 dimensiuni se regăsesc de asemenea în construcția și durata unui cuplu. În momentele de criză, unele dintre acestea vin la un partener, iar altele la celălalt partener de cuplu.

Spre exemplu, într-un studiu de caz descris de Brigitte Martel, o femeie de peste 40 de ani, care a trecut printr-o despărțire dureroasă a mărturisit în timpul ședinței sale de terapie: „Acum, vreau să mă bucur de viață, este timpul!” . Dar Brigitte obervă că în timp ce femeia spune acest lucru, fața sa rămâne tristă, umbrită. Când îi spune observația sa pacientei, aceasta recunoaște faptul că ea deja are numeroase relații sexuale, dar nu este satisfacută și nu îi fac plăcere. Împreună, au descoperit că această căutare sexuală maschează o frică de îmbătrânire și un doliu pe care nu l-a trăit în viața sa de cuplu. Pacienta a abordat acest lucru cu mari dificultăți, din pricina faptului că este o femeie care are peste 40 de ani care trăiește cu angoasa finitudinii, precum și cu întrebarea singurătății care nu este departe de ea.

Ascultând-o pe pacienta din acest pasaj descriptiv, Brigitte ar fi putut să vorbească despre „frenezia sa sexuală”, dar asta ar fi însemnat să pună o etichetă, să transforme mărturisirea într-un obiect și să se poziționeze mai sus, ca un observator. În schimb, Brigitte alege să rămână în contact cu ce simte când aude mărturisirea :”sunt o femeie de peste 40 de ani”. Ceea ce a impresionat-o cel mai mult, este acest decalaj între imaginea pe care ea o dă despre sine și angoasa care iese la suprafață.

Sexualitatea se află dintotdeauna în inima individului, dar de ceva vreme, ea se află și în centrul societății.

Noi asistăm la o sexualitate a contrastelor în mediul nostru. Noi suntem înconjurați de semne și simboluri cu conotații sexuale în media, publicitate, artă.

Sexualitatea este un teren al contrastelor, care a fost explorat de Brigitte Martel ca o trilogie: Sexualitate, Dragoste și Gestalt. În paginile cărții sale, Brigitte a adus lumină asupra temei sexualității, punând-o la intersecția între psihologic, social, medical și spiritual. Exemplele oferite pentru fiecare aspect au fost relevante și au adus mai multă claritate referitoare la dificultățile frecvente, considerate multă vreme tabu, cu care se confruntă cuplurile. Așa cum am aflat din rândurile de mai sus, terapia în ce privește sexualitatea, nu este rezervată celor „bolnavi” sau „disperați”. Ea este deschisă pentru orice individ care dorește să își exploreze creativitatea, potențialul, care vrea să își clarifice zonele sale aflate în umbra și să își reconstruiască o imagine de sine de care să fie pe deplin satisfăcut. 

Concluzii personale

Închei această lucrare prin a evidenția aportul valoros pe care terapia Gestalt îl aduce în relațiile de cuplu și în terapia de cuplu.

Serge Ginger aduce în atenția terapeuților Gestalt importanța diferențelor dintre femei și bărbați, din punct de vedere neuroștiințific, în procesul terapeutic.

Filosofia lui Buber a dialogului a constituit un punct de plecare radical de la noțiunea individualistică a persoanei, care a prevalat în prima jumătate a secolului. Ideile lui încă reprezintă o provocare pentru noi astăzi, atât cultural, cât și în munca noastră ca psihoterapeuți. Viziunea lui indică o schimbare culturală, provocând focusul excesiv pe individ, atât în psihoterapie, cât și în sensul cultural larg. A vedea dilemele cuplului în termeni relaționali și a-i ajuta să lucreze în sensul unei conexiuni dialogice stau în centrul abordării terapeutice prezentate mai sus. Acest model facilitează partenerilor să lucreze împreună la relație într-un mod colaborativ și provoacă modul competitiv, în care unul câștigă și altul pierde, mod care rezultă în stagnare și alienare. Abordarea relațională îl eliberează, de asemenea, pe terapeut de multe presupuneri și roluri care pot face munca lui epuizantă și frustrantă și face loc pentru o colaborare respectuoasă, energizată între terapeut și cuplu.

Robert Lee are o contribuție semnificativă în a descifra momentele în care apare rușinea în cuplu și mecanismele de ajustare pe care fiecare dintre parteneri le-a dezvoltat de-a lungul vieții sale, încă din copilărie. Abordarea workshop-urilor sale a ajutat cuplurile să transforme experiențele de deconectare și deziluzie în oportunități pentru o intimitate și o conexiune profundă.

Brigitte Martel vorbește deschis și eliberator de sincer despre dificultățile indivizilor în ce privește sexualitatea, abordând în profunzime această temă care a fost multă vreme tabu.

Nu în ultimul rând, o temă esențială atât în terapia individuală, cât și în cea de cuplu este cea a schimbării, care poate avea loc, doar în momentul în care în procesul terapeutic apare conștientizarea și acceptarea a ceea ce fiecare este și a ceea ce relația lor ca entitate diferită reprezintă. În Gestalt, individul este văzut în relație cu mediul care se află într-o permanentă transformare. De aceea, pentru a crește, oamenii trebuie să fie conștienți de toate schimbările din jurul lor și să se ajusteze în mod continuu. Adaptarea nu se oprește niciodată și poartă potențialul evoluției. Primul pas este să vedem ce este în prezent și apoi putem privi spre viitor.

În final, simt nevoia să subliniez ce au toate aceste concepte și abordări în comun. În primul rând, poziționarea terapeutului este una de egalitate, de empatie, de acceptare față de cuplu. Această poziționare este un punct de plecare pentru a reproduce aceeași dinamică și între cei doi parteneri, o dinamică în care ei să fie deschiși să se asculte, să se înțeleagă și să observe cu compasiune și empatie procesul celuilalt. Doar pe acest teren fertil se poate construi mai departe, comunicând și privindu-se fiecare din modul de relaționare Eu-Tu. Conștientizând dificultățile prin care trece fiecare, unele purtate pe umeri din perioada copilăriei, se poate păși spre viitor, ajustându-se în permanență la schimbările care apar în mediu și în ei înșiși.