Globalizarea așa cum o știm se apropie de sfârșit. În timp ce Statele Unite se retrag, China își construiește propriul ecosistem. Unele dintre aceste schimbări vor fi ireversibile.
Lumea nu se schimbă niciodată peste noapte, dar uneori există puncte de cotitură de care ne dăm seama doar în retrospectivă. Căderea Zidului Berlinului în 1989, prăbușirea sistemului Bretton Woods în 1971 și criza Lehman Brothers în 2008 au marcat sfârșitul unei ere și începutul alteia.
Astăzi trăim, foarte probabil, un moment similar. Citatul politicianului britanic Darren Jones potrivit căruia „globalizarea, așa cum am cunoscut-o în ultimele decenii, s-a terminat”, prezentat de Newsweek , poate părea o exagerare reacționară la tarifele lui Trump, dar nu este.
Ne aflăm într-o situație care merge dincolo de un război comercial. Este vorba de declinul unei ordini economice care, timp de trei decenii, a fost fundamentul prosperității globale. După cum explică Tara Zahra în The New York Times , acest moment amintește de colapsul primei ere a globalizării de după 1913, când valoarea exporturilor mondiale a scăzut de la 14 % la 6 % din economia mondială.
Statele Unite au fost principalul arhitect al acestui sistem, dar și principalul său distrugător. O țară care a profitat de liberul schimb pentru a se dezvolta aplică acum același tarif de bază de 10 % atât aliaților săi democratici, cât și regimurilor precum talibanii. De fapt, noi, în UE, avem tarife mai mari decât Coreea de Nord.
Aceasta nu este doar politica capricioasă a unui președinte, ci ultima manifestare a unui proces îndelungat. După cum documentează Zahra, avertismentul a sunat în 1999, în timpul protestelor anti-globalizare din Seattle, care au răsunat în întreaga lume. În cazul nostru, a fost Barcelona. Zeci de mii de persoane au protestat împotriva OMC. Situația s-a intensificat odată cu criza din 2008, iar pandemia a completat ciclul: lanțurile noastre de aprovizionare erau mai fragile decât am crezut. Lumea era deja fragmentată înainte ca Trump să revină la Casa Albă.
Ceea ce este alarmant este ceea ce se întâmplă de cealaltă parte a Pacificului. China nu așteaptă cu rea-credință sau stoic vremuri mai bune, ci își construiește în mod activ propria sferă economică independentă. Exemplul Huawei este ilustrativ: compania nu construiește poduri, ci sapă tranșee. Strategia lor nu mai vizează concurența, ci crearea propriului ecosistem paralel și autosuficient.
Între timp, Beijingul își pregătește propriile contramăsuri la tarifele lui Trump, de la creșterea propriilor taxe la interzicerea filmelor americane. Acestea nu sunt doar măsuri defensive, ci mai degrabă pași care fac parte dintr-o strategie pe termen lung de a-și reduce vulnerabilitatea și dependența de Occident. Beijingul își construiește nu numai ecosistemele tehnologice, ci și pe cele financiare și comerciale. În limitele capacităților noastre, noi, cei din UE, căutăm, de asemenea, o cutie de plasturi . Începe era insulelor independente .
Unele schimbări pot fi anulate atunci când Trump își va părăsi funcția și următorul președinte îi va lua locul, dar alte schimbări vor fi permanente . Încrederea odată distrusă nu este ușor de reconstruit . Ceea ce s-a întâmplat cu Huawei și alte companii în 2019 a fost o lecție sculptată în piatră : dependența de orice piață (în special piața americană) este o vulnerabilitate.
Pranesh Narayanan de la Institute for Public Policy Research din Londra explică pe NBC : „Deciziile pe care [companiile] le iau în legătură cu acest lucru vor schimba comerțul global”. Rezultatul va fi un sistem global care va fi mai fragmentat, mai redundant și, paradoxal, mai puțin eficient decât cel care a rezultat din globalizare.
Aurélien Sossay de la London School of Economics sugerează că costul acestei „de-globalizări” va fi transferat consumatorilor sub forma unor prețuri mai mari și a unei diversități mai reduse.
Multe dintre elementele care au stat la baza structurii imperfecte care a generat cea mai mare prosperitate globală din istorie se destramă. Tocmai când inteligența artificială, schimbările climatice și demografia ar trebui să impună mai multă, nu mai puțină, cooperare.
Pendulul s-a întors spre granițe închise și, într-o oarecare măsură, spre autosuficiență. China vrea să fie autosuficientă, SUA caută ceva similar, iar UE, ocupată cu alte lucruri, începe să se întrebe ce mai are de apărat.
Acum nu ne rămâne decât să așteptăm să vedem ce se va întâmpla în viitor: nu dacă globalizarea poate fi salvată (pare foarte dificil să anulezi unele etape), ci ce vom construi pe rămășițele ei.
