Decizia de a veni în terapie
Unele dintre cele mai curajoase acte pe care le poate face un om sunt să-și accepte propriile dificultăți și blocaje interioare și să facă pașii pentru a înfăptui schimbările adecvate în viața sa. Intrarea într-un cabinet de psihoterapie poate fi înfricoșătoare pentru unii, deoarece persoana face alegerea de a fi vulnerabilă în fața unui străin.
Pentru cei mai mulți, vorbind despre temerile lor cele mai profunde, nu este o experiență ușoară. Este chiar mai greu să se întâmple acest lucru, atunci când avem de-a face cu o victimă a unei traume (incidente sau repetate) și momentele prin care a trecut să fie insuportabil de amintit și împărtășit.
Nu este ușor să fim vulnerabili, deoarece majoritatea dintre noi am fost răniți în multe feluri diferite și ideea de a trece prin aceste experiențe din nou, repovestindu-le, nu este ceva ce ne dorim. Cine vrea să fie expus la tristețe și rușine?
Cu toate acestea, observ în ultima vreme tot mai mulți oameni care își iau inima în dinți și decid să intre într-un proces terapeutic. Unii mai sceptici, care nu cred că o altă persoană le poate arăta ce ei nu știu deja, alții plini de speranță că lucrurile se vor îmbunătăți.
Vindecarea după o traumă, un drum șerpuit
Odată ajunși în terapie, mulți credem că recuperarea este un proces liniar, că vom merge la un psihoterapeut, ne vom împărtăși experiențele și apoi, vom fi vindecați. Confundăm supraviețuirea traumei cu vindecarea ei. De aceea, ne frustrăm, ne simțim blocați și ne putem simți mai rău, când noi venim cu așteptarea îndreptățită să ne fie din ce în ce mai bine. Când suntem în procesul de vindecare în urma unei traume, unul dintre ultimele lucruri pe care ne dorim să le auzim este faptul că acest parcurs va fi, de fapt, un drum șerpuit.
Unele frustrări provin din neînțelegerea traseului dificil al vindecării în urma unei traume. Iar altele, provin din neînțelegerea naturii traumei în sine. Am auzit de multe ori mitul conform căruia toate traumele sunt la fel sau măcar asemănătoare. Cred, însă, că există o diferență foarte mare între fiecare experiență, în funcție de amploarea traumei, de cum am trăit-o, de câte ori am trăit-o și ce poveste ne-am spus despre ea, apoi.
Într-un singur traumatism de incidente, suntem stimulați de acțiunea biologiei noastre – o eliberare uriașă de adrenalină ne face gata să luptăm, gata să acționăm și astfel, se mărește memoria evenimentului pentru a ne proteja în viitor. Dar când se repetă trauma, avem un set diferit de reacții. Fiziologia noastră umană este construită pentru eficiență, iar evenimentele traumatice necesită multă energie.
Așadar, dacă o traumă se repetă, nu ne pregătim, ci amorțim, devenim numb. Blocăm treptat răspunsurile fiziologice și emoționale la traumă și integrăm diferite strategii de supraviețuire în personalitatea noastră, care ne vor proteja partea rănită de traumă. Întregul nostru sistem de autoreglare și conexiune umană devine schimbat și adaptat pentru supraviețuire.
Cele 3 forme ale traumei
În urma lucrului terapeutic cu supraviețuitori ai diferitelor traume, Gretchen Schmelzer, psihoterapeut și ea însăși supraviețuitoare a unei traume, a constatat că repetarea situației traumatice este mai mult decât experiența pe care am trăit-o.
Prima formă a traumei este cel la care ne gândim de obicei – ce s-a întâmplat, trauma care a avut loc, din nou și din nou. Aceasta este trauma pe care ne-o putem aminti și pe care o putem numi.
Cea de-a doua formă de traumă este ceea ce am făcut pentru a ne proteja – amorțirea, izolarea relațională, modurile în care ne-am organizat viața și comportamentul, pentru a ne proteja de traumă sau pentru a nu ne-o reaminti.
Iar cea de-a treia formă de traumă este ceea ce nu s-a întâmplat – creșterea și dezvoltarea pe care am pierdut-o, în timp ce am supraviețuit traumei.
Deși strategiile de supraviețuire ne-au ajutat să ne continuăm viața după trauma suferită, pe măsură ce trece timpul, ele devin mai limitative, mai restrictive și chiar periculoase, pentru că vor ține ascunsă rana și o vor proteja, cu prețul creșterii și vindecării noastre.
Fragmentarea Sinelui
După o traumă, sinele se împarte în trei entități, partea noastră sănătoasă, partea rănită și un nou “sine”, partea supraviețuitoare.
Relația dintre aceste entități este complexă și se schimbă în mod constant în funcție de circumstanțele în care suntem în orice moment.
Când ne simțim în siguranță, putem fi mai mult în sinele nostru sănătos. Aceasta înseamnă că suntem capabili să vedem lucrurile și oamenii din jurul nostru cu claritate, să gândim lucid și rațional, să luăm decizii bune, să înțelegem realitatea așa cum este și să simțim o bunăstare în viața noastră.
Într-o situație de re-traumatizare, o situație în care trauma noastră este re-stimulată dintr-un anumit motiv, situația se schimbă. Lucrurile care sunt susceptibile de a stimula din nou trauma includ:
- orice situație în care ne simțim copleșiți sau neajutorați
- orice situație care poate fi similară situației traumatice originale
- orice stimul senzorial (miros, sunet, imagine, gust, atingere) care poate fi similar cu cel al situației traumatice inițiale
- orice situație care implică emoții: psihicul nu poate distinge între emoțiile pe care vrem să le simțim și emoțiile nerezolvate ale traumei. Odată ce ușa este deschisă să simtă orice emoție, cum ar fi dragostea, empatia sau teama, toate celelalte emoții se agită împreună, încercând să obțină acces la conștiință. Astfel, “dragostea” poate deveni confundată cu teroarea, rezultând, de exemplu, într-o formă de panică sau anxietate în situații intime.
În această situație, sinele traumatizat (partea rănită) devine din ce în ce mai mare, până când mecanismul de supraviețuire intră în funcțiune și aplică toate strategiile pe care le-a dezvoltat pentru a preveni reluarea traumei. În acest fel, sinele supraviețuitor domină și acoperă sinele sănătos.
Într-o astfel de situație, nu ne simțim în siguranță, nu putem vedea clar realitatea, nu vom relaționa bine cu alții, ne pierdem capacitatea rațională și nu putem lua decizii bune. Ne simțim într-o anumită măsură ca și cum viața noastră este amenințată și trebuie să ne apărăm, să ne distragem atenția – fugind din a fi în a face -, să negăm realitatea, să ne controlăm pe noi înșine, mediul nostru, pe ceilalți oameni și vom aplica în funcție de contextul respectiv, oricare dintre celelalte strategii de protecție pe care le-am dezvoltat. Aceasta va continua până când pericolul perceput va fi trecut.
Vindecarea după o traumă, spune Gretchen, este diferită de ceea ce credeam inițial, deoarece nu este doar o mărturie, discuția despre ceea ce s-a întâmplat. Recuperarea este, de asemenea, un proces de dezintegrare a vechilor protecții și comportamente pe care le-am învățat pentru supraviețuire și care nu ne mai servesc și șansa de a învăța și de a dezvolta noi capacități care nu ne erau disponibile atunci când trauma se întâmpla.
Motivul pentru care vindecarea după suferirea unei traume este atât de anevoioasă și dureroasă este că, atât dezînvățarea, cât și învățarea necesită să renunțăm la ceea ce facem în prezent – comportamente, atitudini, credințe, obiceiuri.
Acest proces de desprindere de învățarea veche este numit dezintegrare și nu este diferit de ceea ce noi numim “regresie” la copii. Când un copil este pe punctul de a face o schimbare în dezvoltarea sa, să zicem, să învețe să stea în picioare sau să meargă, va trece, de obicei, printr-o săptămână de destrămare. Ei dormeau toată noaptea, dar acum plâng din nou. Ei se înțelegeau bine cu alte persoane, iar acum sunt continuu agitați și iritabili. Înainte și în timpul trecerii la noul pas de dezvoltare, se simt inconfortabil – este ca și cum ar trebui să renunțe la o capacitate pe care au avut-o, pentru a ajunge să învețe o nouă capacitate. Noi vedem acest lucru ca fiind normal și necesar la sugari și copii, dar ca un deficit în noi înșine ca adulți.
Pediatrul Brazelton se referă la aceste perioade de dezvoltare ca puncte de contact. Dezvoltarea necesită efort și energie și sunt necesare perioade de retrospectivă pentru a face saltul înainte. Creșterea și vindecarea sunt imposibile fără această regresie sau dezintegrare.
Dar interesant este că, indiferent de cât de mult ni se explică acest lucru, prima dată când ne-am lovit de unul dintre aceste obstacole – una din aceste coborâri în care noi ne așteptam să urcăm – nu vom crede că ne aflăm pe drumul bun și ne vom simți neputincioși, chiar trădați. Posibil nu o vom crede nici a doua sau a treia oară. Aceste momente ne prind cu garda jos; ele par să fie pedepse sau eșecuri, dar nu sunt niciuna, nici alta. Sunt, de fapt, un semn că suntem pe drumul cel bun și că lucrăm din greu pentru vindecarea voastră.
Nu există nicio vindecare după o traumă fără a dezintegra și dezmembra vechile reguli și protecții ale supraviețuirii. Acest lucru este dificil și inconfortabil și nu există nicio vindecare fără încercările curajoase de a face ceva nou, diferit. Ne putem simți ca și cum am lăsat în urmă gravitatea – tot ce am știut și cunoscut înainte. Ne simțim ca și cum am aluneca înapoi, dar această alunecare în spate este calea înainte și dacă se simte ca o serie aparent nesfârșită de urcușuri și coborâșuri, ne aflăm exact unde trebuie să fim.